1. Sărbătoare de întîlnire și veselă petrecere
Rîndurile de față își propun să readucă în conștiința locuitorilor municipiului Bacău o tradiție veche, dispărută în anii 1980, în urma unei decizii aberante: bîlciul sau iarmarocul de la Sfîntul Petru (Sînpetru). În accepțiunea dată de Dicționarul Explicativ al Limbii Române, cuvintele bîlci (din maghiarul bolcsu) și iarmaroc (din ucraineanul jarmarok) au sensuri apropiate. Bîlciul este „un tîrg mare ținut la anumite epoci ale anului, la sărbători importante și însoțit de spectacole și petreceri populare. Despre iarmaroc, într-un dicționar mai vechi, se specifică că el este mai ales o sărbătoare de întîlnire și veselă petrecere (A. Candrea și Gh. Adamescu, Dicționarul Enciclopedic Ilustrat „Cartea Românească”, p.150). Bacăul, vechi tîrg moldovenesc, este atestat documentar la 6 octombrie 1408, într-un privilegiu comercial dat de Alexandru cel Bun negustorilor din Lvov. Vama de margine de la Bacău (ultima vamă care se făcea mărfurilor ce mergeau spre Țara Românească sau prima pentru cele care veneau din aceeași direcție) a stimulat dezvoltarea economică a tîrgului. Încă din secolul al XIV-lea iarmaroacele au fost o formă de comerț foarte dezvoltată în țările române, numărul lor a crescut pe măsura intensificării producției de mărfuri și a economiei de schimb. Iarmaroacele se organizau pe moșiile domnilor, boierilor, mănăstirilor, în orașe și în sate numai în baza unor hrisoave domnești (D. Ciurea). Noi contribuții privind orașele și tîrgurile din Moldova în secolele XV- XIX, în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie („A. D. Xeopol”, VII, Editura Academică Iași, 1970, p.41). Marii boieri și mănăstirile, pentru a-și vinde ușor propriile produse (vite, cereale, băutură etc.), au cerut și au obținut de la domni dreptul de a înființa iarmaroace și tîrguri săptămînale pe moșiile lor. Proprietarii erau scutiți de taxe bănești și încasau taxe ca mortasipia (taxă pentru vitele vîndute), taxe de la dughene și de la negustorii ce vindeau alte mărfuri. La iarmaroc veneau meșteșugarii pentru a-și vinde marfa lor, negustorii veniți să vîndă sau să cumpere cu scopul de a revinde și țăranii care vînd din produsele lor (păsări, animale, cereale etc.). Iarmaroacele nu erau înființate în orice loc. Ele trebuiau să se găsească la o depărtare de circa patru ore de mers pe jos (aproximativ 20 km) față de alte tîrguri sau iarmaroace . La începutul secolului al XIX-lea s-au înființat iarmaroace noi în Ținutul Bacău la Blăgești (1814), Fîntînele (1816), Căiuți (1818 – Ioan Murariu, Iarmaroace și tîrguri săptămînale în Moldova (1774- 1832). Iarmaroacele se țineau de 2-12 ori pe an, la diferite sărbători religioase, în timp ce tîrgurile săptămînale se țin de 52 ori pe an. La iarmaroace veneau negustori și cumpărători din ținutul respectiv sau din toate ținuturile românești. Aici veneau să facă comerț și negustori străini. Nu s-a păstrat hrisovul prin care s-au stabilit hramul și zilele de tîrg săptămînale în orașul Bacău. El trebuie să fi existat și să fie vechi de sute de ani. Din hrisovul dat la 23 iulie 1823 de domnitorul Ioniță Sandu Sturza, pentru stabilirea veniturilor cutiei tîrgului Bacău, aflăm că la această dată la Bacău se organizau iarmaroace și tîrguri săptămînale. „Străinii ce vin în oraș cu mărfuri de le vînd în tîrg la iarmaroace și la zilele de tîrg, să deie la cutie cîte doi lei de car și cîte un leu de o căruță cu marfă, ori de ce nație ar fi” (documente: Arhivele Statului Bacău, București, 1895, p. 950). Din document nu aflăm numărul iarmaroacelor dintr-un an și nici sărbătorile la care se țineau. În anii care au urmat, după stabilirea domniilor pămîntene, au fost alcătuite mai multe documente care cuprind liste cu numărul de tîrguri și iarmaroace existente în localitățile Moldovei. Într-un Calendar pentru poporul românesc, alcătuit la Iași în anul 1842, sînt menționate mai multe Tîrguri și Iarmaroace din ținutul Bacăului. Iarmarocul de la Bacău nu este menționat. Asta nu înseamnă că nu exista. În cartea lui Costache Radu, fost primar al Bacăului, se amintește „iarmarocul cel mare de la Sfîntul Petru” (29 iunie). El spune că acesta era un iarmaroc de vite – „se vindeau mii de vite și nu erau scumpe” (Costache Radu, Bacăul de la 1850- 1900, Bacău, 1906, p. 48). Autorul ne spune că o pereche de boi buni se vindeau cu 3-4 galbeni, iar o pereche de cai moldovenești cu 200-300 lei (cei mai frumoși cai costau 500-800 lei). În zilele de tîrg și la iarmaroace veneau și țăranii cu nevestele lor. Ei aduceau la tîrg și marfă pentru vînzare. Negustorii erau români, armeni, evrei. Unii negustori cumpărau marfă de la iarmaroace unde „se vindea cu toptanul”. La tîrg se vindeau sape, coase, bumbac, sumane, lăzi de zestre, căciuli, opinci pe care le cumpărau țăranii. Alte mărfuri, cumpărate mai ales de cei înstăriți, erau rachiul, lumînările, icrele negre tescuite, cafea, untdelemn, măsline, vin etc. În iarmaroace se practica și comerțul ambulant, făcut în special de negustorii străini. Slovacii aduceau mărfuri de lux, destinate femeilor, pe care le transportau într-o lădiță pe spate. Lipovenii (coropcarii) vindeau podoabe pentru femei. Aceștia au dispărut în jurul anului 1890. În zilele de iarmaroc orașul era inundat de buccengii (evrei) care aduceau de la Iași marfă „mofluz și brăcuită”. Aceștia veneau la Bacău și în primii ani ai secolului al XX-lea. Creșterea producției agricole și dezvoltarea industriei au impus crearea încă dinainte de 1860 a unui mare număr de tîrguri în județul Bacău. Într-un studiu agricol și economic alcătuit de S.P. Radianu pentru județul Bacău se spune că la 1885 în „tot districtul sînt 31 bîlciuri sau iarmaroace”. Dintre acestea 12 erau profilate pe vînzarea de vite și produse industriale și 19 pe cereale și produse industriale. Zece din aceste tîrguri se aflau pe proprietatea comunelor și 20 pe proprietatea particularilor. La Bacău sînt amintite două iarmaroace. Ele se țineau la 29 iunie – Sf. Petru (dura trei zile) și la 29 august – Tăierea capului Sfîntului Ioan Botezătorul (dura două zile). Ultimul dintre iarmaroace exista din 1863 (S. P. Radianu, județul Bacău. Studiu agricol și economic, București, 1889, p.93). (Feodosia ROTARU)
Lasă un răspuns