Spectacolul Francofoniei
Dacă ești de modă veche și mai crezi în modele, nu eziți să invoci tradiția învățămîntului în franceză, la Bacău, ori de cîte ori se vorbește de francofonie. Mai mult, te încăpățînezi să impui valori, pentru unii desuete, precum politețea, bunele maniere, educația. Lecturile în original, să spunem, din A. France sau A. Gide, versurile lui Baudelaire sau Verlaine învățate pe de rost, toate acestea se leagă, firește, de modelul intelectual al profesorului discret, dar niciodată șters, riguros, o autoritate în materie, străin de orice politică zgomotoasă a spectacolului mediatic. Dacă îți propui să observi mai atent sărbătoarea francofoniei, așa cum se desfășoară ea în ultimul timp, constați că ai de-a face cu o regie a imaginii bine orchestrate, devenită deja o modă, dacă nu o mentalitate care riscă să se fixize, din care nu lipsesc activităților în campanie, unele reușite chiar, discursurile elogioase, felicitările, diplomele, agitația, serbările- simple flash-uri – și cam atît. Citind cartea lui Guy Debord (Societatea spectacolului, apărută la Casa Cărții de Știință din Cluj, 1998), încep să mă întreb, dacă nu cumva autorul are dreptate atunci cînd spune că „pretutindeni unde domnește spectacolul, singurele forțe organizate sînt cele care doresc spectacolul, afirmarea aparenței”.
Asistăm, deci, la un fel de francofonie „a la roumaine”, despre care se mai vorbește, eventual, încă două-trei zile. Complicitatea acestui „joc-spectacol”, pe care-l organizăm în fiecare an, cu reguli pe care le cunoaștem și le admitem, pentru că ele țin de ceea ce trebuie să se vadă neapărat, să se știe (un fel de monopol al aparenței), ascunde și o complicitate de limbaj, prin care se încearcă să se justifice declinul francezei doar prin cerința crescîndă a elevilor de a studia engleza. Explicația conține, cert, și un sîmbure de adevăr, dar credem că a devenit deja o marotă, o monedă curentă la îndemîna multora; o lamentare care refuză scena, competiția, unde poți pierde, dar și cîștiga. Că lucrurile nu stau tocmai așa, o dovedesc unele rezultate de excepție la franceză, mă refer la bacalaureat, îndeosebi la proba scrisă, și la olimpiadele școlare-mereu aceleași licee și aceleași nume. Politica francofoniei nu este doar una de imagine, de spectacol. Literatura, cultura franceză nu se apără cu intermitențe și emfază. Vorbim, de fapt, de o politică a bibliotecilor deschise de lectoratul de franceză-un spațiu, prin definiție consacrat cercetării, dezbaterilor pe teme de limbă și literatură franceză, de o „educație” a lecturii integrale, nu „en raccourci”, care riscă să transforme studenții în intelectuali ai fragmentelor. A sări paginile este, în fond, unul din drepturile consacrate ale cititorului! Desigur, nu fac decît să remarc o situație de fapt, care dincolo de aspectele reale (diminuarea numărului de clase bilingve, renunțarea la grupele de studiu în școli), minează serios o tradiție creată în timp. Profesorul de franceză a fost dintotdeauna considerat un intelectual de prestigiu, un om cunoscut, respectat, o figură aparte în peisajul cultural al orașului. Îl puteai întîlni, cel mai adesea, în anticariat, în librării, răsfoind cu răbdare, cu tact cîte o carte. Un adevărat ritual, care începea cu titlul, continua cu tabla de materii din care se selecta cu grijă un capitol. Urma apoi o inspecție rapidă, un fel de lectură printre rînduri a două-trei pagini. Banii se scoteau cu greu, dar numai după ce respectiva carte trecea acest examen, care însemna că ea „va rămîne”, va rezista în istoria interpretărilor.
Acum Bacăul este un oraș cu două universități, dar fără nici un anticariat. A mai rămas doar o firmă înșelătoare pentru consumatorii de iluzii, ca un titlu seducător al unei cărți proaste. Un paradox printre atîtea altele. Reviste franțuzești, cartea mai ieftină, accesibilă, și uneori, chiar mai de preț, era pînă dăunăzi un lux pentru toate buzunarele. Și totuși, parcă nu am vrea să semănăm cu vremea grăbită pe care o trăim, cea a rentabilității cu tot dinadinsul, a mediatizării cu orice preț, a tentației spectaculare. Repet, noi nu am dus și nu ducem lipsă de modele, de profesori de franceză cu biblioteci de invidiat, autorități în materie.
Cred că spațiul care îi poate reuni pe cei atașați culturii și civilizației franceze: profesori, avocați. mdici, etc. cei care nu vor veni niciodată cu siguranță, să bifeze o activitate, rămîne o Alianță- Franceză. Inspectoratul școlar, Universitatea nu pot rămîne, fie și pentru îndeplinirea acestui deziderat, într-o stare de contradicție!
Ascultîndu-l, acum o lună, cu ocazia unui colocviu ținut la Iași, pe Rogert Chantier, director la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, (autor, între altele, al unei cărți fermecătoare prin erudiție și reflecție, tradusă la noi- „Cărți și cititori în Franța vechiului regim”, Editura Meridiane, 1997), am văzut în sala Hașdeu a Bibliotecii „Mihai Eminescu”, studenți, profesori, intelectuali din diverse domenii, care au venit nu pentru că au fost convocați, ci pentru că subiectul îi interesa.
„orice istorie este, prin definiție, culturală”, afirma sentențios R. Chartier. Urmărindu-l cum își expunea argumentele, cu tactul profesorului care revine, reformulează ideea, se sprijină pe citate, pe care le recită, mai degrabă, cu patima unui îndrăgostit, într-un ritual ce amintește parcă de scandarea textelor latinești- mă gîndeam că această conferință, care rămîne și un spectacol rafinat al lecturii publice, în cele din urmă, o pledoarie în favoarea istoriei culturale cu mentalitățli, inerțiile, fracturile și repetițiile ei.
Franceza, studiul limbii și literaturii franceze, are o istorie la Bacău. Nu este puțin lucru. Dacă mentalitățile publiculuii nostru (elevi, studenți) s-au schimbat, cum este firesc, dacă „reprezentarea colectivă”, în ceea ce privește franceza, este una meritată, repunerea ei în drepturi se impune, trebuie regîndită într-un alt mod. Nimic nu este întîmplător. Nici chiar dispariția, credem, pentru scurt timp, a secției de franceză, ca specializare principală, de la Universitate. Studiul limbii și literaturii franceze trebuie conceput în funcție de noi alinațe, trebuie găsite altele care să-i aigure identitatea. (Maria GRIGORIU)
Lasă un răspuns