Polițiștii „beton” au rușinea lor

Bancurile cu polițiști sunt savuroase și nu mai există îndoieli că unele sunt inspirate din realitate. Polițistul român, mă refer aici la cel care e subiect de bancuri, e și naiv, ca să mă exprim elegant, dar și inventiv, până la un punct, când e prins de colegii lui mai dezghețați. Dom’ polițist a demonstrat nu o dată că poate scoate bani și din piatră seacă. La propriu, în unele cazuri, cum e și cel al ofițerului de la Rutieră, prieten la cataramă cu vestiți interlopi. Că doar așa-i stă bine polițistului, implicat sută la sută.

„Organul” trebuie să ia personal pulsul în lumea subterană, oricât de periculos ar fi, să-și cunoască bine inamicul ca să-l poată nimici, nu de alta. Până să apuce să-l răpună, polițistul a realizat că are interese comune cu adversarul. Și dacă tot se plictisea patrulând degeaba atâtea ore, atâtea nopți, s-a gândit că nu ar strica să scoată niște bani. Pentru că avea o funcție (și-a dat între timp demisia) și o uniformă, nu se cădea să facă el munca de jos, adică să fure pavele și borduri „uitate” acolo în stradă de o firmă privată, și a angajat oameni să le care și să le încarce marfa. Încă o calitate descoperim la dom’ polițist – este întreprinzător, a asigurat locuri de muncă pentru cei aflați la nevoie.

Ofițerul anticorupție prins la furat într-un supermarket din motive de „stres și depresie” poate fi și el subiectul unui banc de mare inspirație. Și colegii din alte județe intră în concurs și se întrec în situații penibile, hilare, care duc reputația Poliției pe înalte culmi ale ridicolului. Un loc meritat în top l-a câștigat fostul șef al Poliției Neamț, Aurelian Șoric (nume predestinat pe care l-a cinstit până în ultima clipă). Numele polițistului Șoric a ajuns celebru prin 2010, după ce interlopul Gheorghiță Mararu a fost asasinat în centrul orașului Piatra Neamț.

Aurelian Șoric nu s-a temut atunci să ia poziție, să-și apere convingerile și să-și înfrunte superiorii, să verse lacrimi amare de mila interlopilor. Replica sa, „Case closed”, a făcut înconjurul ziarelor. Atunci, el a susținut că demisia sa a fost cerută din motive de … „misunderstanding”. Poliglotul Șoric a acuzat și presa că-i terfelește numele. Polițiștii despre care vorbeam au multe în comun – labilitatea emoțională care pe unul l-a împins la furat, iar pe altul l-a făcut să plângă ca un copil în fața camerelor de filmat când i-au fost atacați amicii interlopi, candoarea pe care o afișează când sunt prinși, revolta că presa face caz și că le strică imaginea. Să nu uit, toți vorbesc de demnitate și o pretind ca și cum funcția pe care au avut-o e suficientă ca să te înclini în fața lor, indiferent ce mizerii au făcut și cu ce gunoaie s-au înconjurat.

Avocații lor, unii de-a dreptul neinspirați, invocă „rușinea, suferința” prin care trec. Oare? Și că opinia publică ar trebui să fie „satisfăcută” doar cu atât. Adică lăsați omu’ acasă, să-și plângă suferința, să-și lingă rănile! Să mai stea și la pârnaie? Pentru că legea, în cazul unora, trebuie să se aplice cântărind șiroaiele de lacrimi, chinul prin care trece inculpatul (că a fost prins!), necazul infinit (că alții or să-i preia business-ul). Celui fără epoleți luați-i și boii de la căruță, că și așa nu are bani nici de avocați.

Cătălina CHIFU