Puțini oameni au capacitatea de a-și modela personalitatea în funcție de cerințele unei situații de moment. Pentru asta îți trebuie voință de fier și educație cu carul. Caracterul unui astfel de om nu poate fi decît cel mult ghicit în funcție de cît este de dispus să-l lase pe interlocutor să-i privească în suflet. Nu-și arată niciodată suspiciunea față de partenerul de discuții, dar are capacitatea de a manipula discuția în așa fel să-ți spună totul și nimic. Se lasă cu greu convins să dea amănunte despre trăirile interioare. Aceasta este platoșa cel mai greu de străpuns. Realizarea unui portret al unui asemenea om reprezintă fără doar și poate o provocare. Pentru că trebuie, tu, un străin, un ziarist, de cele mai multe ori incomod, să faci tot posibilul să-i scoți la suprafață ceea ce nu se vede decît în preajma celor dragi. Nu am pretenția că am reușit. O fărîmă, însă, din sufletul omului Nicolaie Rugină, comandantul Comandamentului Teritorial de Jandarmi din Moldova, tot am avut privilegiul s-o cunosc.
Întîlnirea
Am așteptat cu emoții întrevederea cu colonelul Rugină. Nu pentru că nu ne-am fi cunoscut, ci pentru că motivul întîlnirii noastre avea o semnificație deosebită. Nu mai era vorba de o simplă întîlnire profesională, ci de una în care trebuia să-l conving pe omul în fața căruia jandarmii din toată Moldova încremenesc în poziție de drepți, să mi se confeseze. Pentru că aria de responsabilitate a comandantului Comandamentului Teritorial de Jandarmi din Moldova cuprinde opt județe: Bacău, Vrancea, Galați, Vaslui, Iași, Botoșani, Suceava și Neamț. Nu-i de ici, de colo, să ai pe umerii tăi grija a mii de oameni și să răspunzi de paza și ordinea din toată Moldova.
O oarecare curiozitate și nelămurire am simțit și la bărbatul din spatele biroului moștenit de pe vremuri apuse. Ușor incomodat, nu prea înțelegea ce vreau de la el. Și mai ales de ce l-am ales pentru acest gen de material. „Poate ar trebuie să vorbim mai bine de ceva legat de jandarmerie?”, încearcă să schimbe subiectul. Și ușor, ușor trece la subiecte legate de viața de cazarmă, sau legate de profesie. Mi-am dat seama că nu-mi va fi ușor să-l conving că nu mă interesează prea mult aspectul profesional, decît în măsura în care i-a afectat formarea ca om. Pe tot timpul întrevederii am fost nevoită să-i reamintesc acest lucru de cîteva ori. Și am avut prilejul să constat că Nicolaie Rugină, comandantul Comandamentului Teritorial de Jandarmi, nu poate face o delimitare clară între profesie și viața personală, pentru că ele se îmbină una cu alta într-un tot inseparabil și unitar.
Copilăria și școala
Actualul colonel Nicolaie Rugină s-a născut pe 6 decembrie 1957, în comuna Corbu din județul Harghita. Numele i-a fost pus în cinstea sfîntului aniversat în ziua în care a venit pe lume. Provine dintr-o familie modestă: mama casnică și tatăl șofer, un om ferm, care i-a inoculat un sentiment acut de responsabilitate de la cea mai fragedă vîrstă. Tot de la el a învățat că educația și eficiența sînt cele mai bune atuuri pentru a reuși în viață. Dar mai ales de la el a învățat să nu-și propună țeluri pe care nu le poate atinge niciodată. „Mai am un frate mai mare ca mine cu nouă ani, este inginer chimist și lucrează în Brașov. Am mai avut și o soră care locuia în Piatra Neamț și lucra la Săvinești și care a murit în 1992, în urma unui cancer la sîn”, spune Nicolaie Rugină cu un ușor tremur în glas. Aveam să descopăr mult mai tîrziu semnificația acestui gest de slăbiciune din partea bărbatului din fața mea. După un moment de tăcere scurt, dar atît de intens că se simțea aproape fizic încărcătura emoțională, ofițerul a revenit la perioada de școală. A făcut liceul silvic la Gurghiu, în Mureș, și după aceea a făcut un an de armată la trupele de securitate din Gheorghieni. Un an mai tîrziu, în 1977, s-a înscris la Școala Militară, pe care a absolvit-o în 1980. Al doilea din promoțiea de ofițeri. „Am fost repartizat la o unitate a Comandamentului din București. Era cea mai grea unitate în care puteam fi repartizat. Eram zi și noapte în misiuni, pentru că aveam în grijă asigurarea traseelor și zonelor acoperite pe care se deplasau toate oficialitățile de la acea vreme”, spune colonelul. Și ca și cum ar fi simțit că aș fi vrut să mai insist pe acea perioadă, ofițerul s-a grăbit să precizeze că nu a cunocut pe nimeni important dintre VIP-urile acelor timpuri. Era prea mic în grad și se ocupa doar de misiuni de execuție, nu de concepție tactică.
Revoluția a facut-o în Piața Palatului
În anul 1980, după absolvirea Școlii militare, locotenentul Nicolaie Rugină a fost numit comandant de pluton și apoi de companie. În 1985 a dat examen de admitere la Academia de Înalte Studii Militare din București. A absolvit instituția de învățămînt superior doi ani mai tîrziu și a fost repartizat tot în București, la Statul Major. Mai precis, la organizarea misiunilor de pază și ordine publică. Acolo l-a prins Revoluția. A fost chiar în Piața Palatului. Pe 21 decembrie, în timpul discursului lui Ceaușescu, a fost trimis cu trupe de rezervă pentru ordine publică, undeva pe o stradă lăturalnică. „Am auzit un zgomot puternic și nu mi-am dat seama de la ce ar fi putut fi. Apoi a început lumea să se agite. Nu aveam nici un fel de informații despre ceea ce se întîmpla acolo. Asta a fost cel mai greu. Pentru că nu aveam nici un fel de activitate, teama creștea cu fiecare minut pe care îl petreceam acolo”, și-a amintit Rugină. A urmat apoi o perioadă foarte incertă, în care nimeni nu știa ce va urma sau cine îi va mai comanda. Asta cu atît mai mult cu cît trupele de securitate erau asimilate cu cele de poliție politică și nu erau prea îndrăgite de populație. Momentul fugii celor doi soți, simbol al mizeriei umane în care aduseseră societatea românească, a lămurit lucrurile. „A fost destul de dificil și după asta, pentru că nu știa nimeni cum aveau să se deruleze evenimentele. Eu eram căpitan, tocmai fusesem avansat în august și la un moment dat am fost ceruți la paza unor bunuri. Se fura și se devasta cam ca acum, în Irak. Nu chiar ca acolo, dar s-a furat destul”, a rememorat îngîndurat acele clipe colonelul. Își revine cu o fluturare ușoară a mîinii prin fața ochilor și nu-și ascunde dezamăgirea pentru vremurile pe care le trăiește acum. „Ca orice om care a trăit în România acelor ani aveam atîtea speranțe că va fi mai bine! Să nu credeți că noi beneficiam de avantajul serviciului. Eram prea mici pentru asta. Eram tratați la fel ca populația civilă. Stăteam la aceleași cozi ca și ei. Aveam aceleași griji ca și ei. Pe atunci eram și tînăr aveam 32 de ani și nu-mi era teamă de ziua de mîine. Ba chiar o așteptam cu nerăbdare pentru că aveam și eu speranțe de mai bine, mă așteptam ca tranziția să fie mai scurtă și că lumea se va pune pe treabă. În timp am fost nevoit să-mi mai diminuez din așteptări. Am parte de mai multe dezămăgiri decît de confirmări”, face o radiografie dură și neașteptat de sinceră bărbatul din fața mea.
A fost elev toată viața
Colonelul Nicolaie Rugină este unul dintre puținii oameni care nu s-a mulțumit numai cu studiile făcute la Academia de Înalte Studii Militare. În septembrie 1990 s-au reorganizat trupele de securitate și s-a reînființat Jandarmeria Româna. Tot atunci, ofițerilor de la Comandametul din București li s-a spus că au liber să-și aleagă locul de muncă pe care îl doresc în noua structură, în special în provincie, pentru a întări structurile comandamentelor de unități și mari unități de jandarmi care erau pe cale să se reînființeze. Așa se face că, după o discuție în familie, cel mai apropiat loc de muncă de casă era în Bacău. Aici a fost numit ofițer specialist II la Statul Major al Brigăzii de Jandarmi. „Nu mai văzusem Bacăul pînă atunci. A contat foarte mult că sora mea se stabilise în Piatra Neamț și eram aproape de ea”, spune bărbatul, aproape fără nici o expresie pe chip atunci cînd readuce din nou în discuție amintirea surorii sale.
Pe 5 mai 1993 a fost numit șeful Statului Major al Brigăzii de jandarmi, iar în 1999, comandant al Comandamentului Teritorial de Jandarmi, funcție în care se află și în prezent. Pînă aici, însă, a făcut școală, nu glumă. La un an după numirea sa ca șef al Statului Major al Brigăzii s-a înscris și a urmat cursurile Facultății de Drept a Univeristății „Al.I.Cuza” din Iași, pe care le-a terminat în 1999, cînd a trecut cu brio de examenul de licență. Un an mai tîrziu s-a înscris la un curs postacademic de comandă și stat major organizate de Academia de Înalte Studii Militare. În 1997 face un curs postacademic superior la Colegiul Superior de Stat Major. În anul 2000 a dat admitere la doctorat la Academia de Înalte Studii Militare. „M-am înscris la management și informatică, iar în această toamnă, în septembrie, îmi voi susține lucrarea finală. În paralel, în martie 2003 m-am mai înscris și la un curs postuniversitar de managementul ordinii publice în condițiile integrării europene și euroatlantice la o universitate din București. Am învățat pînă acum 23 de ani. Unii dintre colegii mei îmi spun că eu am avut mai multe vacanțe decît au ei ani de școală. Mi-am spus întotdeauna că nu trebuie să rămîn în urmă. S-au schimbat atîtea aproape în totalitate. Dacă în ’90 rolul nostru era aproape insignifiant, acum avem în responsabilitate paza și ordinea publică, băncile, transporturile de valori. Sînt transformări impuse de societate, iar eu vreau să fiu tot timpul în consonață cu vremurile nu în afara și nici în urma lor”, s-a arătat decis ofițerul în ceea ce privește conduita lui profesională și socială.
Nu fost niciodată pedepsit
Colonelul Rugină a fost un elev model, care nu a fost pedepsit nici măcar cu tăierea de pe lista permisiilor. Încă din școala militară a avut funcții de comandă, așa că nu avea cum să greșească. Nici nu se putea altfel, pentru că el era exemplu pentru subordonați. Au existat însă și momente de teamă, datorită unor situații provocate de colegii săi. Pe vremea cînd era student la Academeia de Înalte Studii Militare, una dintre pasiuni era schiul. Cultivată, pasiunea a fost remarcată de profesorii săi care l-au încurajat să participe la concursuri. Așa se face că înainte de revoluție se găsea în postura de comandant al Lotului de schi din Academie și trebuia să participe la un concurs organizat la Vălenii de Munte. Șeful lotului, așa cum era și firesc, răspundea de absolut tot ce se întîmpla cu cei din subordinea lui. Într-una din seri, după ce se terminase programul de antrenament, un coleg de la pompieri a ascultat postul de radio Vocea Americii. Așa cum se întîmpla în astfel de situații, cineva a turnat informația acolo unde trebuia, iar cazul a luat o apmloare pe care Rugină nu a aflat-o decît cîteva luni mai tîrziu. „Totul s-a întîmplat după program. Eu nu am știut nimic, în schimb au aflat comandanții și cei de la partid. S-au făcut ședințe peste ședințe, au fost chemați la partid șefii mei și se punea problema ca cei care se fac vinovați de un asemena afront să fie dați afară din școală. După cum se știe, era interzis să asculți posurile de radio Europa Liberă și Vocea Americii, iar dacă te prindeau puteai face și pușcărie. Mi-a fost o teamă cumplită cînd am aflat ce s-a întîmplat. Era la vreo trei luni după ce se petrecuse evenimentul și mi-era teamă că voi fi pedepsit și eu în calitate de comandant al lotului de schiori, deși nu eram vinovat cu absolut nimic”, își amintește amuzat Rugină.
Tot de pe vremea cînd era student mai are o amintire pe care o povestește, însă, cu mîndrie. Pe vremea cînd a făcut el Academia de Înalte Studii Militare, cadrele din Ministerul de Interne, așa cum era cazul tînărului ofițer Rugină, erau privite cu reticență. Se încetățenise ideea că instituția de învățămînt superior era apanajul exclusiv al ofițerilor din Ministerul Apărării Naționale. În anul doi, la examenul de sfîrșit de an, care dura două săptămîni, a fost numit comandant de divizie la Aplicația de învățămînt. Așa se numea examenul care îi obliga pe studenți să pună în practică tot ce învățaseră pe parcursul primilor doi ani de studenție. „Am fost foarte mîndru cînd am fost numit comandant de divizie. Numai că am avut o surpriză cînd mi s-a sugerat ca pe timpul aplicației să port măcar haina unei arme din Ministerul Apărării Naționale. Nu prea dădea bine în fața unei comisii de arbitri de la Marele Stat Major al Armatei, ca toate operațiunile de aplicație să fie conduse de un ofițer de la Ministerul de Interne. Nici n-am vrut să aud. Eram atît de mîndru de uniforma mea, încît nu au avut ce face și m-au lăsat în pace. Nici ei nu au renunțat atît de ușor și au încercat să mă încurce cu întrebări legate de armele tehnice, ca de exemplu aviație, elicoptere, tancuri, care participau și ele și ale căror acțiuni trebuiau cordonate. Am făcut față însă și acestui examen și am coordonat aplicația ca la carte”, spune colonelul.
Comandanții l-au influențat decisiv
Prieteniile cele mai trainice la are de pe vrema școlilor pe care le-a urmat. Primul nominalizat de Rugină este colonelul Onac Herța, cu care a fost coleg de bancă și la Școala Militară și la Academia de Înalte Studii Militare. În prezent, colonelul Herța este comandantul Comandamentului Județean de Jandarmi din Cluj. „Din păcate, distanța dintre noi este destul de mare și nu putem păstra legătura așa cum ne-am dori. Ne mai auzim la telefon, ne mai vedem pe la diverse activități și cam la atît se limitează în prezent relația de prietenie cu colonelul Herța”, spune Rugină. În plus, la Comandamentul Teritorial de Jandarmi din Moldova mai are încă șapte colegi de promoție și se mențin în aceeași formație. Un sentiment aparte poartă însă comandanților pe care i-a avut de-a lungul întregii sale cariere. Aceștia, începînd cu gen.mr (r.) Iulian Sîrbu i-au influențat decisiv cariera. „Generalul Iulian Sîrbu a fost comandantul Brigăzii de jandarmi din București. Stilul de muncă, corectitudinea, prestanța, modestia și felul lui de a fi mi-au modelat și mie caracterul de tînăr ofițer. Îmi doream să fiu la fel de respectat și de iubit. Cu el am păstrat legătura și după ce s-a pensionat. Sper să poată veni și pe 1 septembrie în Bacău, cînd l-am invitat la sărbătorirea a 30 de ani de la înființarea Brigăzii de Jandarmi Bacău. Țin cu atît mai mult să fie prezent cu cît și el a fost comandantul acestei Brigăzi”, a precizat ofițerul. Un alt loc la fel de însemnat îl ocupă actualul comandant al Jandarmeriei Române, generalul de divizie Tudor Cearapin. El i-a fost șef direct lui Rugină pe vremea cînd era comandantul Comandamentului Teritorial de Jandarmi. „Cît a fost în Bacău, generalul Cearapin mi-a dat posibilitatea să cunosc un om foarte principial. Am observat apoi că aluatul din care este conceput este la fel ca al meu și atunci mi-a fost foarte ușor să-i adopt stilul de muncă și să colaborez cu el. Tot ceea ce făcea era foarte justificat, foarte corect și, lucru foarte însemnat, întodeauna cînd lua o decizie importantă cerea părerea celor apropiați. De la el am preluat acest obicei care a dat rezultate bune pînă în prezent”, povestește colonelul, care între timp a ajuns pe funcția pe care o deținea generalul Cearapin. Generalului Cearapin îi mai datorează colonelul Rugină și modul în care a reușit să-și cristalizeze stilul de muncă, să-și ordoneze prioritățile și să plănuiască modul în care pot fi rezolvate.
1992, anul de cumpănă din viața lui
Începutul adus de Revoluția din 1989 a reprezentat pentru colonelul Rugină, ca și pentru restul românilor, speranțe și așteptări multe. Doi ani mai tîrziu, începea să se cristalizeze drumul familiei Rugină în Bacău. El a sosit la Comandamentul Teritorial pe 17 septembrie 1990. O lună mai tîrziu își adusese aici și familia. Au găsit o gazdă la care au stat ceva vreme și apoi și-au cumpărat o casă în rate. Încet-încet și-au găsit locul în societate, printre colegi și prieteni. Anul 1992 părea să înceapă sub auspicii bune. Numai că pe parcurs au apărut problemele. În primul rînd, a fost anunțat că sora lui din Piatra Neamț este bolnavă de cancer la sîn. Pentru familia Rugină vestea a venit ca un fulger. Era membrul familiei pentru care, în 1990, Rugină a optat să vină cu serviciul în Moldova. Deși a aflat destul de devreme de acest lucru, femeii i-a fost frică să facă operație. Boala s-a agravat cu timpul, fără ca acest lucru să-i afecteze vizibil putearea de muncă. „A intrat în metastază și în doar două săptămîni s-a dus. A fost o perioadă cumplită, pentru că noi sîntem o familie unită. Durerea a fost cu atît mai mare cu cît cu puțină vreme înainte murise socrul meu, un bărbat la care am ținut la fel de mult ca și la rudele mele. Apoi am pierdut-o pe sora mea și am aflat că și mama mea este bolnavă de cancer. Medicul mi-a dat această veste chiar în timp ce organizam priveghiul surorii mele. Nu ne mai așteptam și la așa ceva, mai ales că ea fusese la un control medical cu o lună mai devreme și nu a avut nici un răspuns pînă în ziua aceea. Poate că a fost mai bine așa, s-a mai diminuat durerea la noua veste, pînă și prin faptul că trăiam deja una imensă prin pierderea surorii. Mama avea un nodul pe spate, care i s-a dovedit fatal doi ani mai tîrziu”, spune șoptit bărbatul.
Tot în 1992, chiar la sfîrșitul anului, a avut loc și evenimentul care l-a determinat pe Rugină să decidă că acesta a fost anul lui de cumpănă. Era chiar pe 1 decembrie și venea din Borsec, de unde aducea calcar pentru două monumente ridicate în cinstea eroilor Revoluției. Convoiul militar era format din cîteva camioane pline ochi de piatră de Travertin, iar colonelul se afla într-unul dintre ele. Între Zănești și Roznov, o Dacie a început să derapeze pe o porțiune de gheață ascunsă. Șoferul camionului, care mergea cu viteză mică, a trecut într-o treaptă inferioară de viteză, dar mașina a început să alunece necontrolat, la vale, cu 20 de tone de piatră în spate. „Am «ras» vreo 20 de piloni de siguranță de pe marginea rîpei, care se căsca din ce în ce mai amenințător în fața noastră. Într-un final, camionul s-a oprit cu cabina atîrnată deasupra prăpastiei, fiind ținută să nu se răstoarne de greutatea din remorcă. Piatra ne-a salvat, chiar dacă a spart cabina și apoape că ne-a strivit. Dacă nu era remorca încărcată ne prăbușeam în prăpastie. Am reușit să ne strecurăm din cabină, am sărit în prăpastie fară prea mai pagube din punct de vedere fizic, am chemat ajutoare și am reușit să scoatem și camionul nevătămat. Am legat această întîmplare de faptul că unul dintre monumentele pe care l-am înalțat la Dărmănești era în cinstea unui fost coleg de-al meu, col. Gheorghe Popovici”, se destăinuie colonelul, acum mai relaxat. Și, pentru ca tacîmul să fie complet, în ziua în care a avut loc accidentul trebuia să aibă loc la unitate festivitatea de înaintare în grad. „De fapt, aceasta avusese loc fără mine, în cursul dimineții, dar eu aveam pe umeri tot însemnele de căpitan. Cele de maior le-am primit a doua zi”, mai spune ofițerul.
Familia, punctul de sprijin
Pe soția sa, Gabriela Felicia, a cunoscut-o în anul doi la Școala Militară. Era din Tulgheș, o comună învecinată cu cea a a tînărului aspirant la cariera militară și venise la Gheorghieni ca să asiste la depunerea jurămîntului fratelui ei. S-a întîmplat să facă parte din grupul în care erau și rudele lui, viitorul socru le-a făcut cunoștință și cum a avut parte și de o permisie viitorul locotenent a profitat și s-a apropiat de fată. „Am remarcat-o încă de la început. Avea părul la baza gîtului și mi-a plăcut. Cît am stat în permisie am curtat-o îndrăcit și apoi am purtat corespondență vreme de vreo doi ani. Apoi a venit odată în București la o mătușă, ne-am întîlnit și am cerut-o de soție. Ea a acceptat și apoi am fost s-o cer și de la părinți. Asta se întîmpla în august 1981. M-am dus cu părinții mei la ea acasă, iar în octombrie ne-am căsătorit”, și-a amintit colonelul.
Nunta au făcut-o acasă la mire, așa cum era obiceiul, și s-au ales și cu ceva bani după asta. În primul an de căsnicie au stat despărțiți, ea lucrînd ca economist la Miercurea Ciuc, iar el în București. Se vedeau la sfîrșitul săptămînii, cînd unul dintre ei venea la celălalt. Ea s-a mutat apoi la București, iar în 1990 au venit la Bacău, unde Felicia și-a găsit de lucru. Ea este director economic la Filiala Electromontaj Bacău, la cîteva sute de metri de sediul unității soțului ei. Acum, colonelul se poate mîndri cu două fete. Cea mai mare, Alina Felicia, are 21 de ani și este studentă la Facultatea de Informatică a Univerității București în anul II. Mezina, Andreea Gerogiana, are 14 ani și este elevă la Școala nr. 19. Fără să facă mare caz de poziția pe care o are, Nicolaie Rugină se duce la ședințele cu părinții ale fiicei sale ori de cîte ori are posibilitatea. „N-am încercat niciodată să impun acasă atmosfera de disciplină din cazarmă. Dar trebuie să recunosc faptul că aștept reacții prompte de la ai mei. Am fost însă caracterizat de cînd mă știu de constanță și echilibru și nu cred că am depășit măsura. Am acasă trei «gagici», la care țin foarte mult chiar dacă eu sînt în minoritate. La noi în familie, toată lumea spune ce gîndește, chiar dacă nu ne place și apoi luăm o decizie de comun acord. Dacă ar fi să fac o ierarhie a celor mai importante momente din viața mea, pe primul loc aș trece căsătoria. Poate că în acel moment nu i-am conștientizat importanța, dar acum realizez că în funcție de atmosfera de acasă depinde și randamentul la serviciu. Acest sentiment s-a sedimentat pe parcurs, după realizările pe care le-am avut și eu și soția, atît pe plan profesional, cît și personal. Am ajuns acum ca eu și Felicia să semănăm chiar și fizic. Nu ne-am propus niciodată lucruri irealizabile și poate că de aceea am avut parte numai de satisfacții”, spune ofițerul.
Cazarma, o familie mai numeroasă
Ascensiunea profesională a colonelui Rugină a decurs firesc. La începutul anului 1999 îl găsim în calitate de șef al statului Major al Comandamentului Teritorial de Jandarmi. Cîteva luni mai tîrziu el este numit comandant al Comandamentului Teritorial de Jandarmi din Moldova, funcție pe care o deținuse pînă atunci generalul Cearapin. Odată înaintat în funcție, generalul Cearapin a plecat la București ca adjunct al comandantului Jandarmeriei Române, generalul Anghel Andreescu, iar postul său a rămas vacant. Nicolaie Rugină a fost numit împuternicit la comandă, iar pe 15 aprilie 1999, prin ordin semnat de generalul Andreescu, este numit comandant cu puteri depline. Asta după ce cu cîteva zile mai înainte fusese avansat în mod excepțional la gradul de colonel de către ministrul de interne de la acea vreme, Dudu Ionescu. „Trecerea la o asemenea responsabilitate s-a făcut lin, pentru că în calitate de șef al Statului Major aveam oricum responsabilități mari și obligații de comandă importante pe zona Moldovei. Cred că sînt un om norocos, pentru că am avut parte de șefi foarte buni de la care am avut ce învăța. Au fost foarte puține lucruri care nu mi-au plăcut, iar acestea s-au situat din punct de vedere temporal în prima parte a carierei mele. Atunci aveam prea mulți șefi, iar unii dintre ei, destul de înghesuiți, aveau prostul obicei să țipe la subalterni. Armata nu se face prin zbierete. Apelează la acest mijloc de intimidare cei care nu știu ce să facă, nu sînt siguri pe ei. Este cu totul altceva fermitatea și exigența, care nu-mi sînt străine nici mie în relațiile cu sublaternii”, recunoaște Rugină. Uneori, subalternii săi îl dezamăgesc. „Eu ascult pe toată lumea și am făcut întotdeauna tot ce-am putut ca să-mi ajut subordonații. Unii au avut impresia că sînt mama cea bună și chiar mi s-a reproșat asta cîteodată, de către superiorii mei, numai că cei care au trăit cu acest sentiment și s-au culcat pe-o ureche, au avut ocazia să se convingă de faptul că pot să-i pedepsesc cu același timbru cu care i-am ajutat și chiar să-i dau afară”, precizează comandantul.
Cele mai grele decizii pe care trebuie să le ia Rugină sînt acelea care au efect direct și iremediabil asupra carierei unuia dintre subordonații săi. „Cînd trimiți un subofițer în fața Consiliului de judecată sau în fața instanței de judecată nu poate să-ți fie prea bine. Am fost nevoit să fac lucrul ăsta mult mai des decît mi-aș fi dorit. Cam trei – patru cazuri pe an de trimitere a cadrelor în Fața Consiliului de Judecată, iar pe cel mai recent îl știți și dumneavoastră. Este vorba despre subofițerul din Onești care și-a predat postul mai devreme decît era regulamentar, iar cel care i-a luat locul s-a dus și și-a descărcat pistolul mitralieră în ușa iubitei și apoi s-a sinucis. Un astfel de demers în fața justiției echivalează cu trecerea în rezervă și are repercusiuni și asupra familiei. Cînd semnez un astfel de act sînt conștient mai mult decît mi-aș dori de schimbările dramatice care vor avea loc în viața lui. Însă n-am ezitat niciodată atunci cînd a fost cazul”, a încheiat colonelul Nicolaie Rugină, comandantul Comandamentului Teritorial de Jandarmi din Moldova. (Mirela ROMANEȚ)
Lasă un răspuns