Portret în aqua forte

Eternul împătimit al lutului

Atunci cînd m-am hotărît să aștern pe hîrtie rîndurile și gîndurile ce urmează, am luat în mîna stîngă un bulgăre de țărînă, cu nădejdea – pe care, iată, v-o mărturisesc – că voi reuși să deslușesc în el tainele și bucuriile și formele și mesajul pe care le descifrează, de-o viață, eroul acestor consemnări. Un băcăuan de-al nostru, cu nimic deosebit (în aparență) față de oricare altul. O figură comună, ca toate celelalte, cu care ne intersectăm, grăbiți, în fiecare zi, privindu-le fără să le reținem. Nu e nici înalt, dar nici scund nu se poate spune că ar fi. E împlinit la trup, fără a fi ceea ce numim, îndeobște, un rotofei. Îmbrăcat în ton cu vremurile, cu mofturile, dar și cu vîrsta. Adică, normal pentru un non-convențional. Poate doar figura de boem, cu părul grizonat de trecerea anilor, revărsat peste umerii vînjoși, și barba sură pe un chip ce pare desprins dintr-o icoană cu sfinți, să ne sugereze că am putea avea în față o specie aparte, în discordanță cu verva euclidiană ce-l înconjoară și-l păstrează în vîltoare. Adică, în anonimat. Poate! Dar, vorba poetului (A. Fl. Persius): „Mii de soiuri printre oameni ce nu seamănă-ntre ele,/Alte daruri îi frămîntă și îi mînă către stele”. Pentru că, nu-i așa?, „Fiecare dintre noi are înclinările sale și poartă în el germenul destinului său” (după cum spunea George Sand).

Sînt, de cîtva timp, mai des în preajma acestui om pe care l-am cunoscut în urmă cu vreo treizeci de ani. Ce mă atrage la el? Statornicia pasiunii, plăcerea cu care o servește, talentul, modestia înveșmîntată în notorietate, încăpățînarea de a rămîne tînăr (a împlinit 64 de ani în miezul verii ce abia ne-a părăsit), proiectele cu adevărat spectaculoase pe care și le propune și pe care le veți afla și dumneavoastră azi-mîine. Puțintică răbdare, însă. Astea îi sînt „păcatele” ce-i vin din neliniștea creației, pentru că Anton Ciobanu poartă, într-adevăr, în el, „germenul destinului său”.

Un destin de artist, pe care nu puțini i l-au contestat, dar care a avut, și încă mai are parte, de împliniri, dar și de răutăți; de satisfacții, dar și de indiferența unor semeni într-ale creației; de recunoașteri, dar și de blamări. Modest, nu și-a strigat niciodată în gura mare bucuria sau durerea. I-a lăsat pe alții să le spună. El și-a rămas fidel sieși. Dacă n-ar fi făcut-o, astăzi nu am mai fi avut ce spune. Am fi vorbit, uneori, la timpul trecut. Și ar fi fost cu adevărat o pierdere. Definitivă. Ireparabilă. Pentru arta sa, în primul rînd, pe care ne-o dăruiește nouă, cu sinceritate și mărinimie.

De cînd se știe, Anton Ciobanu este sclavul propriei ursite: modelarea lutului. Un ceramist care a fondat o școală de certă valoare: ceramica artistică. Pe care este hotărît să o continuie și dezvolte. A adunat, de-a lungul unei jumătăți de veac de muncă, sute de piese al căror mesaj comun este VIAȚA. Alte mii i s-au răspîndit prin lume. Spune, inspirîndu-se din Geneză: din țărînă ne-am întrupat cu toții, oameni, animale, păsări, flori; iată de ce trebuie să-L prea-mărim pe Domnul! Din țărînă ne tragem suprema fericire, vigoarea, speranțele, certitudinea. Tăria de a izbîndi. Fără ea, în ce ne-am fixa rădăcinile?

Despre Anton Ciobanu s-a vorbit și se va mai vorbi mult. Astăzi va fi unul dintre prilejuri, cînd se va produce un eveniment cu conotații aparte nu doar pentru spiritualitatea băcăuană, ci la fel de important pentru cultura românească: inaugurarea, într-un cadru festiv și cu o participare elevată, a primei galerii private de ceramică artistică din țară, reunită sub genericul „Pămînt, formă și culoare”. Este surpriza pe care Anton Ciobanu ne-o oferă tuturor, nu doar iubitorilor creației sale și cu care veți putea veni în contact oricînd veți simți îndemnul unor trăiri și emoții artistice autentice. Fundația cultural-artistică ce-i va urma în curînd va fi un alt semn al intențiilor generoase ale acestui etern împătimit al lutului, ce sacrifică pe altarul pasiunii sale talentul, ambițiile, dorințele și chiar banii. Iată de ce îmi spun că cel mai potrivit final pentru aceste succinte considerații nu poate fi decît una dintre cugetările ilustrului nostru poet Octavian Goga: „Cei din jurul lui nu pot aprecia îndestul pe artist. Ca să vezi un vîrf de munte, se cere perspectiva depărtării”. (Mihai BUZNEA, Fotografii: Liviu MAFTEI)