• Anica Dumitru din Lespezi – Gîrleni va primi premiul de „Meșter al culturii populare maghiare” pentru baladele românești învățate de la mama sa
La zece minute de mers pe jos de la Primăria din Gîrleni, după ce cotești dreapta și treci peste un pod metalic, dai peste casa Anicăi Dumitru. De dincolo de ușa cărămizie, o bunică desprinsă parcă din poveștile cu zîne vine și ne deschide poarta. „Săru’ mîna. O căutăm pe Anica Dumitru”, zicem. „Eu sînt”, răspunde bătrîna. Sprijinită într-un toiag, ne invită, cu mișcări tremurînde, în casuța verde. Înăuntru, un adevărat muzeu. Cel puțin zece machete stau cuminți pe pat, pe șifoner, pe jos, pe podeaua casei, așteptîndu-și parcă vizitatorii. „Au fost făcute de Anton, bărbatu-miu, pe vremea lui Ceaușescu. A fost maistru constructor la Combinatul de Îngrășăminte Chimice și, odată, a avut de reparat ceva pe la o școală. Acolo a văzut o machetă a Turnului Eiffel și, cînd a venit acasă, a zis că poate să facă și el așa ceva și a făcut. De atunci, a tot construit machete pînă cînd a murit, pe 23 septembrie 1989. Făcea machete după tot ce vedea. Cînd aduceam lemne de pădure, se ducea în spatele casei și alegea fiecare lemn în parte și punea deoparte tot ce-i trebuia. Lucra numai cu un cuțit și o bărdiță”, povestește Anica Dumitru, care nu trădează nici o clipă cei 92 de ani ai săi. Doar tremurul bărbiei datorat maladiei Parkinson îi crează ceva probleme.
Ambasada Ungariei premiază baladele românești
Machetele realizate de Anton Dumitru s-au dovedit a fi doar o completare a motivului pentru care Ambasada Ungariei la București a decis să-i ofere premiul de „Meșter al culturii populare maghiare” soției acestuia. „Tata m-a învățat o mulțime de rugăciuni, în timp ce mama mi-a spus foarte multe povești și m-a învătaț să cînt balade. Cîntam în ceangăiască, o limbă românească, nu ungurească”, spune Anica Dumitru. Auzite de Zoltan Kallos, pe atunci învățător la Școala din Lespezi, dar ajuns, între timp, etnograf laureat la premiului „Kosuth”, cîntecele Anicăi au devenit creații populare maghiare, numai bune de premiat de Ambasada țării vecine. „Am fost și vom rămîne români. Premiul e o recunoaștere a meritelor mamei și atît. De ce să spunem că sîntem maghiari? Ungurii nu ne-au dat nimic. Dacă te duci în Ungaria, nimeni nu te bagă în seamă. Cînd au venit aici, toți lespezenii i-au omenit, dar cînd am fost acolo, nimeni nu ne-a dat nimic. Cred că mai degrabă dau unui animal, decît unui străin”, spune Elisabeta, fiica Anicăi Dumitru. Ne-am despărțit dîndu-ne întîlnire la festivitatea de premiere ce va fi găzduită, astăzi, de hotelul „Moldova”. Unde o româncă va fi premiată de Ambasada Ungariei. (Eduard CUCU)
Lasă un răspuns