Prinţi şi cerşetori

Povestea lui este binecunoscută şi pare desprinsă din basmele lui Andersen. Îmbrăcat modest, dar mereu îngrijit, cu o barbă mare, albă, de Moş Crăciun pregătit întotdeauna să ofere daruri, cerşetorul băcăuan de 53 de ani a impresionat o ţară întreagă. Şi nu una oarecare, ci Norvegia, cunoscută până acum mai degrabă pentru oamenii ei reci, ca fiordurile în care locuiesc, pragmatici şi distanţi cu cei care le calcă pragul.

A fost nevoie de un simplu gest, normal pentru oamenii normali, al unui străin pripăşit aici de la mii de kilometri, pentru ca generozitatea lor să iasă la iveală. A făcut asta nu un politician, vreo vedetă locală sau vreun localnic aflat la nevoi, cu un biet om al străzii din România care, lăsat singur acasă timp de o lună la o familie din orăşelul Tromson, a reuşit, culmea, nu numai să nu fure nimic din tot ce proprietarii i-au lăsat la îndemână, ba chiar, la întoarcere, i-a aşteptat pe aceştia cu daruri cumpărate din banii adunaţi de el de pe stradă. “Mare minune. Am trăit s-o vedem şi pe asta. Un român care să nu fure” – şi-au spus atunci norvegienii, care au început să-l îndrăgească pe român şi l-au ajutat chiar să-şi găsească un loc de muncă. Aproape că l-au făcut unul de-al lor. Şi cum orice poveste are un sfârşit, fostul cerşetor s-a îmbolnăvit şi a murit. Nu înainte de a lăsa, ca ultimă dorinţă, să fie înmormântat în România. Atunci, oamenii reci ai fiordurilor s-au mobilizat din nou şi au mai ţinut să-i mulţumească pentru ultima oară românului că nu i-a făcut de ruşine. În doar 24 de ore au reuşit să adune 100.000 de coroane norvegiene, echivalentul a aproximativ 11.000 de euro, ca să-i poată îndeplini semenului lor ultima dorinţă. Iar Tromserul nu este un oraş mare, vreo 65.000 de locuitori, mai puţin de jumătate față de Bacău.

Să facem un test de imaginaţie şi să ne închipuim că nu mâine sau poimâine, ci într-o lună sau mai mult, ar trebui să contribuim fiecare dintre noi pentru ca un străin, ca să nu spunem cerşetor, să poată fi îngropat acasă la el. Sau, mai mult, pentru un semen de-al nostru grav bolnav, ce are nevoie de bani pentru o operaţie care i-ar putea salva viaţa. Răspunsul este previzibil, clasicul românesc “Lasă să dea cine are, ce, io am bani de aruncat pe fereastră? Să se descurce cum poate!”.

Ca fapt concret, în urmă cu doi ani, o asociaţie a avut iniţiativa de a organiza primul bal de caritate din Bacău în sprijinul copiilor diagnosticaţi cu o boală incurabilă. Numai lume bună, cu ştaif, oameni de afaceri, bucate alese, fete frumoase, muzică aleasă pe sprânceană. Şi nu s-a vrut a fi doar nişte donaţii, ci licitaţii pentru produse sau servicii oferite în schimbul banilor: un set de bijuterii din ametist si cuarţ roz, lucrate manual, un tort de Craciun, trei sticle de vin oferite de furnizorul oficial al Casei Regale, pachete cu ornamente sau vauchere la saloane de masaj. La sfârşit s-a tras linie şi s-a ajuns la “fabuloasa” sumă de 15.000 de lei, echivalentul a 3.500 de euro.
Evident, este o diferenţă. De înţelegere, dar în primul rând de mentalitate. Cea de învişi sau învingători. De prinţi şi de cerşetori.