Sinuciderea este unul din cele mai controversate păcate. Cînd s-a sinucis o persoană și de ce? S-a sinucis ori a fost omorîtă? Era sănătoasă sau era bolnavă? A avut un moment de pierdere a cunoștinței ori ba? Și multe alte întrebări se ridică cînd e vorba de acest păcat al curmării vieții proprii de bună voie sau forțat de împrejurări. De ce nu are drept de viață și de moarte asupra sa fiecare persoană umană? Chestiuni dificile chiar și pentru marii teologi, care, au dezbătut problema în numeroase întruniri. „Dacă celui care se aruncă de pe un bloc cu 20 de etaje, îi pare rău în timp ce cade?” se întreba cineva. Și o pseudolistă a supozițiilor și a ipotezelor e deschisă. În lumea modernă, sinuciderea a căpătat valențe stoice: devine o metodă de a scăpa de grijile acestei vieți și un semn de virtute. În condițiile în care majoritatea iubește viața, e ceva deosebit să o poți urî. Și cum altfel decît punîndu-ți capăt zilelor? Biserica a lăsat la latitudinea preoților duhovnici aprecierea acestui păcat în funcție de fiecare persoană în parte. Numai un preot care cunoaște un posibil sinucigaș de multă vreme este în stare să dea un verdict clar atunci cînd respectivul își pune capăt zilelor. Dar acest lucru nu se poate întîmpla decît atunci cînd există o strînsă comunicare între cei doi. Și, culmea, în acest veac al legăturilor rapide, relația între preoți și credincioși e din ce în ce mai slabă. Cît privește sinucigașii, în majoritatea cazurilor, se aplică legea compasiunii. „Lasă că tot aia e. Oricum e mort.” O metodă prin care se pierde dimensiunea gravității unui păcat, mai ales că multă vreme, în istorie, sinucigașii nu erau îngropați în cimitir, ci la margine, fiind considerați posedați de diavol și posibili vîrcolaci sau vampiri. O tradiție populară care a adus în atenție cazul umblătorilor din miezul nopții, fără odihnă, menită să dezvăluie gravitatea unei atitudini umane extreme: sinuciderea.
În Sfînta Scriptură, singura aluzie la sinucidere din Vechiul Testament se află la profetul Ieremia, la care, între pedepsele primite de la Dumnezeu se numără și dorința de a muri. „Toți ceilalți care vor rămîne din acest neam rău vor dori moartea în locul vieții, în toate locurile…”. În rest, tăcere. Binențeles că s-a consacrat în istorie cazul lui Iuda, care, după ce l-a trădat pe Hristos – „am greșit vînzînd sînge nevinovat” – a aruncat banii primiți și „ducîndu-se s-a spînzurat”. Așadar, sinuciderea este considerată un păcat grav, deoarece are ca temei deznădejdea sau lipsa oricărei speranțe de salvare. Pare simplu, dar în esență lucrurile devin complicate, drept dovadă stînd faptul că singurul sfînt părinte al Bisericii, care a formulat un canon clar în ceea ce privește ucigașii de sine, este Timotei al Alexandriei în secolul IV. Întrebat fiind dacă se poate face slujbă cuiva care „nefiind în minți ridică mîna asupra sa sau se aruncă în prăpastie”, Timotei răspunde clar că „clericul trebuie să lămurească dacă s-a făcut aceasta cu adevărat ieșit din minți fiind. Căci de multe ori rudeniile celui ce a pătimit aceasta, vrînd să obțină aducerea jertfei și rugăciune pentru el, mințesc, și zic că nu era în minți.”
Chiar și așa, avînd o viziunea largă asupra problemei, canonistul din „secolul de aur” al Bisericii nu exclude și alte variante: „uneori însă a făcut aceasta din cauza tratamentului jignitor al oamenilor, sau altminteri oarecum din scîrbă”. Însă, chiar în acest caz „nu trebuie să se aducă jertfă că însuși ucigaș de sine este”. Așadar, Biserica spune clar prin gura lui Timotei al Alexandriei: viața trebuie dusă pînă la capăt în ciuda tuturor problemelor ivite de-a lungul ei. Nimic nu poate sta împotriva dorinței de a trăi a omului. Grijile, greutățile existențiale sînt praguri ce pot fi depășite. Ce lipsește este, însă, comunicarea între oameni.
Și, în încheiere, același Timotei lasă la latitudinea conștiinței și vocației pastorale a preotului rezolvarea problemei: „Clericul negreșit trebuie să cerceteze cu deamănuntul, ca să nu cadă sub osîndă”. Iar, dacă verdictul s-a dat în urmă cu 1700 de ani, noi ce-am putea adăuga? Sau poate fi descoperit ceva nou sub soare? Nu credem sau, probabil, la capitolul „cercetare cu deamănuntul” suferim noi, cei de azi. Și credincioși și clerici. Iar urmările se văd peste tot în jurul nostru. (Constantin GHERASIM)
Lasă un răspuns