Nume – Ristea Virgil
Data nașterii – 2 martie 1957, Ploiești
Stare ciuvilă – căsătorit, 3 copii
Studii – Academia de Înalte Studii Militare absolvită în 1992; în 2002 curs postuniversitar de perfecționare în conducerea strategică
Locuri de muncă – Unitatea de Aviație de la Deveselu, inspector de zbor la Marea Unitate a Forțelor Aeriene de la Craiova, comandant al Grupului de aviație de vînătoare din Bacău și comandant Centrul de trecere pe avioanele supersonice Bacău
Misiuni – înainte de revoluție, șapte în Bulgaria și una în URSS; după revoluție, în Franța, Ungaria, Slovacia, Italia, Turcia, Olanda
Ore de zbor – peste 1.500
Aeronave pe care a zburat: ZLIN, L- 29, L -39, MiG – 21, MiG -21 LanceR, Mirage 2000, F 16
Cam așa s-ar putea relata statistic 45 de ani din viața unui om. A unui om, care conduce destinele Centrului de trecere pe avioanele supersonice din Bacău. Virgil Ristea este un bărbat nu prea înalt, ca toți piloții de altfel, volubil, dinamic și politicos, care poate aborda tonul tăios cu zîmbetul pe buze. Nu este ceea ce se cheamă un personaj „milităros”, deși educația este categoric militară. Este însă genul de ofițer superior deschis la minte, abordabil, dar mai ales cu o traiectorie a vieții extrem de interesantă. O biografie în care disciplina de fier pe care o impune profesia de pilot militar se împletește armonios cu romantismul.
Liceul militar i-a decis cariera
Virgil Ristea provine dintr-o familie de orășeni bine situați din punct de vedere social și financiar pe vremea defunctului Ceaușescu. Tătăl, Gheorghe, a lucrat la CFR, iar mama, Ileana, în industria chimică. A absolvit școala generală în Ploiești, iar în 1972 a ales calea unui educații militare. „Am făcut Liceul militar la Breaza, unde domnea o disciplină de fier. Mult peste limite. Probabil că, între timp, s-a diminuat. Unii dintre colegii mei n-au rezistat presiunilor și regulamentului extrem de strict și au plecat la alte unități școlare civile. Ca să vă faceți o imagine despre ce însemna disciplina la Liceul Militar din Breaza, trebuie să vă spun că eu, ca elev în anul I, trebuia să-mi salut colegii din anii II, III și IV. Dacă unuia dintre ei i se părea că ai făcut ceva greșit, nu era exclus să te pună să bați pas de defilare sau să faci flotări”, își amintește ușor încruntat ofițerul.
Liceul Militar din Breaza era un loc unde mulți rîvneau să ajungă, dar puțini erau cei chemați. Chiar dacă se știa că regulamentele de ordine interioară sînt mai stricte decît într-o unitate militară. Spaima tututor elevilor cînd ieșeau în oraș o constituia întîlnirea cu patrulele. Elevii nu au aveau voie să intre singuri în restaurant, de exemplu. Patrulele mixte, alăctuite din elevi în ultimul an și subofițeri, cutreierau toate restaurantele din Breaza și patrulau pe străzi. Pentru cel care era prins singur într-un restaurant, pedepsa era extrem de drastică. Dar, chiar și așa, liceul era căutat, fiind unul dintre puținele din țară care îți puteau asigura nu numai o carieră militară, ci se transforma și într-o rampă de lansare socială pentru tinerii elevi. Părinții, conștienți de acest statut, în fașă încă, al odraslelor, se prezentau aproape la fiecare sfîrșit de săpătămînă să-i scoată pe elevi în oraș, după ce aceștia, timp de șase zile, căutau să se remarce la învățătură ca să obțină un bilet de voie pe baza căruia puteau să iasă în oraș.
Ca să ajungă în micul orășel, era obligatoriu ca din gară să urce cîteva sute de trepte printr-un fel de pasaj. Așa că, la sfîrșit de săptămînă, zeci de părinți urcau scările gării din Breaza. „Scările acestea sînt o emblemă a amintirilor mele legate de viața de liceu. Era greu și pentru noi să le urcăm dintr-o dată, darămite pentru bieții părinți, care nu mai erau la prima tinerețe. Și, cu toate astea, veneau cît de des puteau la mine. De o astfel de vizită și de ziua mea de naștere se leagă una dintre întîmplările neplăcute care mi-a rămas întipărită în memorie. S-a întîmplat ca ziua mea de naștere să pice în acel an într-o duminică. Am avut bilet de voie pentru ieșire în oraș. Părinții m-au dus restaurant, am petrecut frumos și i-am condus la gară. După aceea, am urcat în fugă scările către oraș. Cum era și firesc, am obosit și am transpirat, așa că mi-am scos boneta din cap. Nici nu știu de unde a venit patrula și m-a luat la întrebări privind ținuta neregulamentară. Apoi mi-au cerut biletul de voie, semn că vor să mă prezinte la comandant. N-am mai apucat să îngaim decît că era păcat că toate astea se întîmplau chiar de ziua mea de naștere. Mi-au cerut buletinul, s-au convins că nu-i mințeam și m-au iertat. De altfel, cred că a fost una dintre singurele dăți cînd am scăpat de pedeapsă, așa, făcîndu-mi-se un favor”, își amintește Ristea.
Au existat însă și părți frumoase datorate vîrstei, în primul rînd. Liceul militar era un o instituție școlară în totalitate de băieți. Deștepți, educați într-o disciplină de fier, politicoși și, nu în ultimul rînd, frumoși, băieții de la liceul militar făceau zeci de victime pe unde treceau și răpuneau zeci de inimioare ale liceenelor de la celelalte două instituții civile din oraș. Comandorul Ristea, pe atunci „cantemiristul” Ristea, a avut și el parte de zilele lui de glorie. Era unul dintre cei privilegiați în acest sens și primea cam trei-patru scrisori pe zi, unele roz, altele parfumate, de la fetele îndrăgostite de buclele blonde ale viitorului ofițer. Parte dintre ele mai sînt păstrate încă și astăzi, cu știința soției sale. „Așa cum era firesc, toți elevii de la liceul militar aveau prietene de la liceul de fete. Ca să ne putem întîlni cu ele mai des, ne înscriam la tot felul de cercuri literare, de poezie, de pshiologie pentru că știam că după aceea se lăsa cu dans. Nu aveam cum să am o prietenă stabilă, pentru că nu eram stabili noi, băieții. Ce-i drept, aveam și de unde alege. Se organizau pe vremea mea așa zisele «ceaiuri», de fapt petreceri în toată regula, dacă n-am fi fost însoțiți de profesori, care ne pîndeau la tot pasul. Ne cam tăiau elanul, iar fetele stăteau strînse grămadă ca un stol de vrăbii, iar noi tot le alegeam pe cele mai frumoase”, surîde blînd amintirilor Virgil Ristea. Cu toată disciplina impusă de regulamentele de ordine interioară a liceului, elevii, că doar români ingenioși sînt și ei, găseau portițe de scăpare pentru a ieși în oraș și altele decît biletele de voie. Ca să mai scape de rigiditatea atmosferei de cazarmă elevii se înscriau și la olimpiade la cît mai multe discipline. Și aveau tot interesul să învețe bine, pentru a promova la un nivel superior, pentru că în acest fel ajungeau la Ploiești. Nu puține au fost situațiile în care Ristea a apelat la acest mod de a evada din Breaza și de a ajunge la o olimpiadă județeană care se ținea de regulă în Ploiești, orașul lui natal. Și nu de puține ori, preda lucrarea înainte de termen, nefinalizată, doar pentru a putea să se mai plimbe prin oraș o jumătate de oră.
La 16 ani, a avut nevoie de o dispensă specială pentru a putea zbura
În anul doi a început cursurile teoretice pentru zborul cu planorul. La partea teoretică totul a fost în regulă, numai cînd a fost nevoie și de pactică, s-au ivit problemele. Nu numai pentru elevul Ristea, ci pentru încă alți nouă colegi de-ai săi, tot minori. „Am fost nevoit să le cer părinților mei să meargă la notariat să dea o declarație legalizată din care să rezulte că ei sînt de acord ca eu să zbor, în condițiile în care eram minor. Iar părinții mei au făcut acest lucru, la insistențele mele. A urmat apoi o lună de vis, la Tîrgu Mureș, unde am făcut 32 de ore de zbor cu planorul. O vară mai tîrziu, am zburat pe avioane cu motor. Erau Blanik, niște aparate de zbor de origine cehoslovacă, cu dublă comandă, pentru școală. Am urmat și cursuri pentru zborul pe avioane cu motor și, puțin mai tîrziu, am zburat pe ZLIN-uri, niște avioane mai mici, cu dublă comandă, tot pentru zbor sportiv. La aceste tabere, pentru că de fapt așa se organizau aceste cursuri, participau și civili. Ceea ce ne interesa în mod deosebit pe noi, elevii de la liceul militar, erau fetele, multe dom’le, care se înscriau la cursurile de parașutism. Asta se întîmpla prin 1975, la Brașov. Aici am trecut pentru prima dată la simplă comandă. Adică eram doar eu și avionul meu, fără instructor în spate. Încă de la început am făcut acrobații și mi-a plăcut zborul. Această perioadă a fost foarte importantă, deoarece atunci mi-am hotărît destinul. Am decis să optez pentru specializarea aviație în liceul militar”, a relatat ofițerul între două telefoane la care răspundea politicos. Se sesiza doar după nuanța mai tăioasă că era vorba de un subordonat mai greu de cap sau despre un egal sau superior după modul în care răspunde afirmativ și scurt la anumite indicații.
Chiar dacă era copleșit de avalanșa de telefoane, comandorul Ristea răspunde volubil întrebărilor, și dă explicații amănunțite, ușor amuzat de insistența noastră asupra anumitor episoade. Cum a fost, de exemplu, episodul „majorat”, o etapă importantă în viața oricărui tînăr. De regulă acesta se organiza de către liceul militar, în colaborare cu cel civil de fete, din oraș. Se organizau profesorii între ei în funcție de afinități și apoi adunau toți elevii la o petrecere comună. În anul în care Virgil Ristea a împlinit 18 ani, majoratul nu a mai fost organizat de școală. Așa că niște prieteni de la un liceu din Ploiești l-au chemat la ei. „Normal că m-am dus. Era vorba să participe și multe fete. Numai că nu prea m-am potrivit eu cu atmosfera de acolo. Îmbrăcat la cravată, tuns scurt, eram în disonanță totală cu băieții care tocmai adoptaseră moda pletelor lungi și a blugilor. Pînă la urmă, mi-am învins timiditatea și a ieșit o petrecere pe cinste. Iar cu cel care mă chemase la petrecere am rămas și acum prieten. Este ofițer de Marină, iar soțiile noastre sînt și ele prietene. De altfel, prietenii cei mai dragi cu care mă întîlnesc și acum, odată la cîteva luni, mi i-am făcut pe vremea cînd eram elev”, deapănă aminitirile comandorul.
Și-a cunoscut soția ca un haiduc și i-a dat un nume pe care îl are și astăzi
Povesea de dragoste dintre comandorul Ristea și soția sa este demnă de un roman. În urmă cu 27 de ani, pe vremea cînd era în ultimul an de liceu, a văzut în casa unor cunoscuți fotografia unei fete superbe. A fost ceea ce se numește „coupe de foudre”. Nu s-a mai putut dezlipi de imaginea de vis și nu s-a lăsat pînă nu a făcut rost de adresă și tot ce se putea afla despre ea. Într-una din zile, s-a prezentat la ușa apartamentului fetei, a sunat și a întrebat de Dorina Elena, fata visurilor lui. Ușor încurcat, tătăl fetei i-a spus că este plecată în oraș. Curajos, tînărul Ristea a debitat repejor că este prietenul ei, că aveau întîlnire și că Elena i-ar fi spus că, în cazul în care nu o găsește acasă, să o aștepte. Intrigați, părinții fetei, care era în primul an de liceu, l-au condus în camera ei. „L-am găsit așezat la birou, în camera mea. Nu mi-a venit să cred cînd mi-au spus părinții că mă așteaptă prietenul meu la mine în cameră. Pur și simplu am rămas blocată și n-am putut să spun nimic. El s-a ridicat și mi-a spus, țin minte și acum cuvintele lui, de parcă ar fi fost ieri: «Să considerăm că ne cunoaștem de foarte multă vreme, că tu ești fata visurilor mele și că te cheamă Ingrid». De atunci, Ingrid îmi spune. Nu mi-a folosit niciodată numele real. Mi-a plăcut. Cum s-ar fi putut să nu-mi placă? Era frumos, cu părul buclat, blond și am rămas împreună pînă astăzi”, povestește amuzată Ingrid.
„Nu mi-a fost teamă pentru că aveam niște atuuri de care eram conștient. Arătam foarte bine și eram ceea ce se cheamă o partidă bună. Sigur că am mizat pe statutul pe care mi-l conferea uniforma, deși eu eram îmbrăcat civil atunci. Am profitat pur și simplu de stupefacția ei. Eu eram șarpele Kaa din desenele animate și o amețeam cu vorba. Ca să nu mai spun că, între timp, i-am cîștigat tatăl de partea mea, cu care băusem deja două pahare de vin pînă la sosirea ei acasă. Numele Ingrid? Îmi făcusem un ideal de fată, iar soției mele i se potrivea ca o mănușă numele ăsta. De altfel, în suedeză, Ingrid înseamnă tot Elena. Și, apropo de ideal, cred că, în timp, soția mea mi-a depășit așteptările”, a adăugat Virgil Ristea.
Dragostea la prima vedere față de ființa care abia îmbobocea din copilărie a rămas neștirbită și pe timpul școlii pe care Ingrid abia o începuse. Săpătămînă de săptămînă, cei doi făceau tot posibilul să se vadă. Apoi, Virgil a terminat anul patru la liceu și s-a mutat la Bobocu, la Buzău, la Școala Militară de ofițeri de aviație. Depărtarea nu i-a descurajat pe cei doi îndrăgostiți. Cînd Ingrid a ajuns în anul IV, iar Virgil în anul III la Școala Militară, el a cerut-o în căsătorie. „Atunci am avut de ales întrel el și facultate. Ne-am căsătorit un an mai tîrziu, în 1978. Am făcut și cununia civilă și religioasă, deși nu era voie, iar colegii lui, ca să nu aibă probleme, au stat și ne-au așteptat la intrarea în biserică. Tot în 1978, a venit pe lume și primul copil, Cătălin, care este în prezent licențiat în informatică. Al doilea copil, Andra, s-a născut în 1980. Este studentă acum în București, iar cel de-al treilea, Mihail, născut în 1982, este student în Bacău, la Universitate.
Deveselu, cea mai grea perioadă din viața cuplului Ristea
La Deveselu, o colonie militară a piloților militari, aflată de șapte kilometri de Caracal, familia Ristea a ajuns după ce Virgil a terminat Școala Militară de Aviație. Acolo a fost repratizat tînărul ofițer după ce a terminat și cursurile de trecere pe supersonice pe care le-a făcut la Bacău, timp de un an, pînă în 1980. Inițial s-a mutat la Deveselu doar Virgil. Soția l-a urmat cîteva luni mai tîrziu. „Am plecat la Deveselu, pe 13 martie 1980. Cînd am ajuns acolo, în plină pădure, mi se părea că sînt în alt timp, undeva după primul război mondial. O barieră cu soldat, un bloc chiar la intrare, dărîmat, și pustietate. Mi-am spus că pînă aici mi-a fost. Veneam dintr-o metropolă ca Ploieștiul, într-o izolare absolută. Nu avem prieteni, nu cunoșteam pe nimeni, eram la distanță de cea mai apropiată localitate, iar în martie încă mai era zăpadă mare. Nu se putea ajunge în Caracal decît cu DAC-ul un camion mare, care putea face față nămeților. M-am acomodat destul de greu, dar ne-am apropiat mult noi doi, eu și Virgil, unul de altul. A fost perioada care ne-a sudat inimile și viața ca familie”, își amintește Ingrid. Comandanții coloniei, psihologi fini, căutau să compenseze izolarea în care trăia micuța comunitate. La fiecare sfîrșit de săptămînă, indiferent de situație, se organizau mici petreceri, se adunau oamenii împreună și se ținea colectivul închegat. Ingrid își găsise de lucru în Caracal, ca oficiantă la Oficiul Poștal, și făcea naveta zilnic din pădure. „Copii mei au crescut cu telefon. Aveam o linie specială prin care puteam să iau legătura cu ei, să văd ce fac. Nu aveam voie să depășesc trei minute la fiecare convorbire. Dar nici nu am vrut să mi-i crească altcineva. Erau copii mei, nu-mi trebuia femeie să mi-i educe. Și nici eu nu voiam să depind financiar de soțul meu. A fost un principiu al meu dintotdeauna, pe care l-am păstrat cu sfințenie”, spune femeia.
Nimic nu lasă să se întrevadă că are trei copii mai mari decît ea la vremea căsătoriei. Ochii albaștri privesc direct și pătrunzător orice interlocutor. Mignonă, cu părul lung, pe care îl poartă așa din adolescență, femeia este incredibil de tînără și de frumoasă. Își aruncă pletele de pe față cu un gest ușor și-și continuă povestirea. „Îmi duceam copii la școală în Caracal cu același veșnic camion, care făcea legătura coloniei cu lumea. A fost perioada în care mi-am făcut prieteni care mi-au influențat viața și pe care i-am pierdut în mod tragic. Am pierdut-o prima dată pe Florentina, soția unui general din colonie. A avut cancer și s-a stins neșteptat de repede. Pentru mine a fost un șoc. Asta m-a îndepărat ușor și de ceilalți. Apoi a murit năpraznic nenea Vic (comandorul Victor Diaconescu – n.r). N-am mai putut suporta să rămîn în colonie și, pe 26 iulie 1993, m-am mutat cu serviciul în Ploiești. Tata, care între timp rămăsese singur, a trecut pe numele nostru și casa și toată averea pe care a agonisit-o. După atîta timp, aproape 15 ani, ne puteam și noi gîndi că avem un loc pe care să-l numim casa noastră. A fost cea mai mare realizare materială”, mai spune Ingrid, tulburată de amintirile dureroase.
A fost anunțată de două ori, din greșeală, de moartea soțului ei
Primul imact cu realitatea crudă a ceea ce înseamnă să fii soție de pilot a venit pe 13 martie 1993, la moartea comandorului Victor Diaconescu, prietenul de familie a soților Ristea. În ziua aceea, Virgil Ristea era trecut pe programarea de zbor. Ingrid știa lucrul ăsta. În ultimul moment, au survenit niște schimbări, iar Virgil a rămas la sol. Peste cîteva minute, două MiG-uri s-au ciocnit în aer și au explodat, împrăștiindu-se pe o distanță de 16 kilometri. „M-au anunțat că mi-a pierit soțul. Modificarea planului de zbor nu mai fusese operată și pe tabel, așa că Virgil ar fi trebuit să fie în unul dintre cele două avioane. A fost groaznic, nu vreau să-mi mai amintesc. După cîtva timp, m-au anunțat de greșeală, dar tot nu mi-am putut reveni. Mă gîndeam că aș fi putut rămîne singură cu trei copii, că nu aveam casă, că nu-mi voi putea întreține singură familia. Toată tragedia se întîmpla la trei luni după moartea celei mai bune prietene a mele. Atunci am decis să fac tot ce-mi stă în putință să am un loc al meu pe care să-l numesc casă. Tata mi-a înțeles zbuciumul și a făcut gestul acela superb de a ne da nouă locuința”, și-a amintit Ingrid.
Cel de-al doilea moment cumplit pentru Ingrid a fost la sfîrșitul lunii octombrie 2002, cînd un MiG – 21 LanceR s-a prăbușit pe pista de decolare-aterizare a Unitării Militare de Aviație Bacău. Ca și data trecută Virgil Ristea era trecut în graficul de zbor. „Eram în birou cînd s-a auzit zgomotul. Am înghețat și am scăpat pixul din mînă. Apoi, a sunat aproape imediat telefonul și n-am auzit decît atît: «A căzut!». Știam că trebuia să zboare, dar nu știam al cîtelea. Am intrat în biroul de alături. Unul dintre colegii mei nu reușea să-și aprindă o țigară, celălalt era cu capul în mîini și se uita în gol, fără nici o expresie pe față. Pe hol a început agitația. Am fugit la pistă, nici eu nu știu cum. Abia ajunsă acolo, am realizat că de fapt telefonul acela pe care l-am primit era destinat infirmeriei și că, din cauza emoției, cel care a sunat a format greșit numărul, iar eu am înțeles că este vorba despre Virgil. El urma la zbor și își încheia chingile cînd s-a prăbușit avionul”, povestește femeia, zguduită încă de amintirea momentelor prin care a trecut acum doar cîteva săptămîni. „Orice femeie care se căsătorește cu un pilot, se mărită și cu teama că-l poate pierde oricînd. Trăiești mereu cu speranța păcătoasă că poate nu-i vorba despre al tău. Abia cînd ți se întîmplă ce mi s-a întîmplat mie, de două ori încă, realizezi că nu ești invulnerabil nici tu, nici el. Apoi trebuie să mai fie conștientă că meseria lui va fi întotdeauna pe primul plan. Dacă va fi să aleagă, ea va fi cea care va pierde. Pe de altă parte, toți piloții de supersonic trăiesc într-o lume a lor, pe care nu ai cum s-o percepi. Acolo, sus, ei simt lucruri pe care aici, pe pămînt, nu ai cum să le știi nicodată. Ei își întrec limitele umane, sînt într-o competiție continuă cu extrema. Vorbesc cu noi, trăiesc cu noi, dar au o altă viață, o trăiesc altfel decît noi. Și, fără iubire, nu se poate realiza nimic. Iar eu îmi iubesc soțul, așa că l-am urmat întotdeauna pe unde a fost trimis. Deși sînt „leoaică”, și el „pește” deci, cel puțin zodiacal, ar trebui să-l domin, n-am reușit lucrul ăsta niciodată. Cred că soțul meu este vreun rechin ceva, nu un pește de ăsta, de lac, pe care să-l poți domina”, spune amuzată Ingrid.
Comandorul Ristea este conștient de calitățile pe care le are cea pe care a ales-o să-i fie alături, la bine și la rău: „Faptul că m-a urmat peste tot, a fost un sacrificiu din partea ei. Din dragoste m-a urmat și în Bacău. Îmi dau seama ce lucru mare este să lase casa după care a tînjit toată viața, ca să stea acum într-un cămin, aici, deasupra la RMB. Îmi iubesc meseria, este foarte important ce fac, dar, dacă ar fi să aleg, acum la vîrsta asta, între meserie și familie, aș alege fără șovăială familia. Parcă nu-mi vine să cred că acum am copii mai mari decît eram noi cînd ne-am căsătorit. Cînd ieșim în oraș cu toții, nimeni nu crede că ei sînt copiii noștri. Cel mai mult m-a flatat o întîmplare petrecută la București. Eu eram la un curs post universitar, fiica mea este studentă acolo, așa că am ieșit într-o după amiază, la o pizza, împreună. Ospătarul s-a apropiat de noi și ne-a întrebat complice, dacă să ne aducă o pizza la amîndoi în formă de inimă, lucru care mi-a făcut o deosebită plăcere. Să fiu confundat cu iubitul fiicei mele, nu-i de ici-colea”, relatează Ristea.
Academia de Înalte Studii Militare l-a adus pe Ristea în Bacău
La Deveselu, familia Ristea și-a petrecut cea mai mare parte din viață. Aproape 15 ani. Între timp, în perioada 1990 -1992, Virgil Ristea a urmat cursurile Academiei de Înalte Studii Militare. „Cred că asta a fost cea mai grea perioadă din viața noastră. Eu eram singură la Deveselu, cu trei copii, mă vedeam rar cu Virgil, eram la 260 de kilometri depărtare de cei apropiați mie. A fost greu, dar am trecut peste asta. Era, și mai este încă, sărbătoare cînd venea Virgil acasă”, își amintește Ingrid. Din 1995, Virgil Ristea a fost numit instructor de zbor la Marea Unitate a Forțelor Aeriene de la Craiova, unde a stat pînă în 1999. Apoi, a fost numit comandantul Grupului de Aviație de Vînătoare din Bacău. Un an mai tîrziu, Ristea a fost numit comandantul Centrului de Trecere pe Avioane Supersonice. De anul trecut, de pe 15 octombrie, a venit în Bacău și Ingrid. Acum lucrează la aceeași instituție ca și soțul ei. Obligați de echipa noastră să facă o evaluare a vieții lor, ambii soți ne-au declarat că în Bacău s-au adaptat cel mai ușor. „Oamenii sînt calzi, prietenoși, generoși și ne-am făcut destul de repede și amici. Oamenii sînt altfel, mai deschiși la suflet, mai primitori, nu ca în alte părți, cum ar fi Banatul, de exemplu, unde oamenii sînt reci, egoiști și foarte puțin ospitalieri”, a punctat Ingrid.
La capitolul neîmpliniri, ambii soți au cîte ceva de spus. „Dacă ar fi să o iau de la început, singurul lucru pe care l-aș schimba ar fi să-mi continui studiile. Îmi pare rău că n-am făcut facultatea la vremea ei. În rest, n-aș schimba nimic”, a mărturisit repede Ingrid. În schimb Virgil Ristea a avut o listă mai lungă. „Fiind tot timpul plecat, am pierdut copilăria copiilor mei. I-am văzut deodată mari și mă întreb dacă am făcut tot ce trebuie pentru familia mea. Mă preocupă viitorul lor, dacă vor avea servicii bune și tot ce-l frămîntă pe un părinte în legătură cu copiii lui. De asemenea, a durat foarte mult pînă am avut o casă a noastră. Iar acum, stăm la cămin. Am avut posibilitatea să-mi iau o locuință, funcția îmi permite asta, dar n-am vrut să isc discuții, așa că am rămas la cămin. Unde, din cauza condițiilor, nu-mi primesc decît prietenii intimi. Cei cărora nu le pasă că ai făcut friptura în aceeași cameră în care le-o și servești. Cînd prindem ocazia, ne ducem la Ploiești. La locul numit acasă”, încheie Virgil Ristea, comandantul Unității Militare de Aviație Bacău. (Mirela ROMANEȚ)
pe raster
Piloții suedezi au rămas uimiți de măiestria lui Ristea
Anul trecut în vară s-a desfășurat la București Roumanian International Air Show, cînd au venit două echipe de piloți din Suedia să-și prezinte avioanele Grippen în România. S-au oprit și în Bacău, să arate performanțele nu numai tehnice ale aeronavelor, ci și ale piloților. Prima dată au zburat cele două avioane ale suedezilor și au făcut tot felul de acrobații cu diferite grade de dificultate. După aterizare, a fost rîndul românilor să arate ce pot și ei cu MiG-urile. Cel desemnat să facă acest lucru a fost comandorul Ristea, care avea la dublă comandă unul dintre piloții suedezi. „Încă de pe timpul evoluției lor mă gîndeam că trebuie să fac tot posibilul pentru a face o figură la fel de frumoasă. În timp ce zburau, eu deja îmi făcusem planurile ce pot face și ce nu cu avionul meu, care era mai greu ca al lor. Am încercat să fac acrobații la fel de spectaculoase ca ei, la limita aerodinamicii MiG-ului. Între timp, îl auzeam în cască pe pilotul suedez: „Oh, my God!; Oh, my God!”. Eu am exploatat la limita maximă avionul. Am consumat atunci, în timpul unui zbor de opt minute, 1,5 tone de combustibil. Cînd am coborît, pilotul suedez, puțin amețit, mi-a spus: „Nu credeam că avioanele astea pot face așa ceva”. Iar eu, în gîndul meu: „Habar nu ai tu ce pot face niște piloți adevărați cu avioanele astea!”, a relatat Ristea una dintre întîmplările de care îi face plăcere să-și aducă aminte. (M.R)
Lasă un răspuns