PROVERBE ȘI MAXIME Veghea necesară

„Oameni vegheați că încă/

Nu-i stearpă poala ce-a fătat năpîrcă”

(Bertholt Brecht)

Domnul Ion Iliescu nu mai candidează la Președinție. Nu-l lasă Constituția. Lui, însă, nu-i place să se retragă ca să mediteze confortabil la destinul țării și al lumii înconjurătoare. Îi place să fie activ pînă la moarte, să stea în față oriunde s-ar afla. El a luat parte – din 1989 încoace – la toate evenimentele fierbinți, dar numai în calitate de învingător, nu și de combatant: la Revoluție, la mineriade, la inundații. Oriunde era de stat în prim-plan, era EL învingătorul. Concepțiile domniei sale constau în recunoașterea unui dualism riguros, atît în plan cosmic, cît și în cel etico-social. Conform acestei doctrine dualiste, lumea se împarte în: 1) Impărăția Luminii (venită în special de la Răsărit) și 2) Impărăția Intunericului. Dar, cum ambele împărății se învîrt în jurul soarelui, s-a văzut că Impărăția Luminii s-a întunecat și a devenit a beznei, iar cea a Intunericului (din vestul Europei și SUA) s-a luminat și a preluat funcția celei din răsărit. Însă, cu amendamentele democrației. Numai că și astea sînt binișor alterate de mentalitățile întunericului. De aceea, România și românii s-au obișnuit să creadă că toate necazurile vin de la metehnele vremurilor și ale politicienilor: corupție, lene, demagogie, suspiciune și altele asemenea. De oriunde, numai de la Ion Iliescu nu! El patronează viața țării, dar

n-are nici o vină că treburile ei merg cum merg. Cei îndrăgostiți de Ion Iliescu „cristalizează” impenitent în jurul personalității sale. Îi acordă tot creditul, îl compătimesc, îl justifică, îi iartă orice. El e Tătucul, cam ca și Stalin. Toți sînt vinovați de „starea națiunii” (Guvernul, Opoziția, parlamentarii, afaceriștii veroși), numai domnul Ion Iliescu, nu. Toți sînt șmecheri, venali, de rea-credință, numai președintele e cuviincios. Rîde cu rîsul ăla al lui și farmecă pe toată lumea. Prin spate, însă, comandă sondaje pe cheltuiala noastră, ca să poată certa premierul și partidul, sau acceptă, discret și diplomatic, discuții cu Vadim Tudor care pune la cale, împreună cu Nati Meir, o diversiune sinistră împotriva lui Stolojan. Președintele este nervos pînă la impolitețe cu „boborul”, pe care nimic nu-l privește din ce face domnia sa. Atitudinea lui pare mai curînd o șiretenie de șarpe cu ochelari, avînd ceva din deșucherea stahanovistă a „epocii de aur” ceaușiste. Iată de ce trebuie, totuși, să veghem asupra „virtuțiilor” sale. (Vasile PRUTEANU)