Romulus Dan BUSNEA
Iată o temă mai mult decît interesantă, care nu poate fi epuizată doar în cîteva rînduri și care vizează nu doar latura economică și politică, dar și cea socială, legată de „consolidarea” unei gîndiri pozitive, chiar optimiste, prefigurînd viitorul capitalist al țării vizavi de bunăstarea și prosperitatea pe care o oferă Occidentul, ca și de schimbarea vechilor mentalități în înțelegerea și promovarea liberei inițiative a individului, în contextul dezvoltării generale a societății românești. Și atunci, ne punem o întrebare firească, logică în raport cu stagnarea procesului de „implementare” a unui adevărat capitalism în țara noastră: cum s-a îmbogățit Occidentul?
Sinteza unui răspuns obiectiv, pertinent, a fost prezentată cu ceva timp în urmă de doi profesori de studii economice și juridice de la Universitatea Standford din Statele Unite, sinteză menită să reîmprospăteze cunoștințele specialiștilor noștri în teoria dezvoltării capitalismului românesc, aflat într-o fază de început, oarecum sălbatică, în care abundă decizii aberante ale guvernanților privind politica economică, menite a satisface în primul rînd bunăstarea personală a acestora. Conform celor expuse de cei doi cercetători în explicarea progresului economic al Occidentului, trebuie să notăm, în primul rînd, aspectul cel mai surprinzător al acestui fenomen: caracterul său treptat, lent. Țările occidentale avansate au scăpat de sărăcie și au ajuns la un nivel relativ de prosperitate printr-un proces de durată, care s-a desfășurat de-a lungul secolelor XIX și XX. În producția lor economică nu s-a petrecut nici o schimbare bruscă, ci doar o creștere continuă, de la an la an, care a depășit totuși ritmul de sporire a populației și care a avut ca efect faptul că plusurile economice anuale sau chiar cele înregistrate pe parcursul unui întreg deceniu erau atît de puțin perceptibile încît părerea generală era că numai oamenii înstăriți beneficiau de pe urma lor. De-abia în secolul XX, în vreme ce dezvoltarea Occidentului continua neabătut, amploarea socială a acestor beneficii a devenit evidentă, ceea ce a făcut ca muncitorimea să se bucure de o bunăstare crescîndă, iar clasa de mijloc să prospere, reprezentînd o proporție din ce în ce mai mare a populației. Aceasta nu a însemnat că sărăcia a dispărut cu desăvîrșire, dar marea realizare a Occidentului a constat nu în abolirea sărăciei, ci în reducerea manifestării ei proporționale de la 90 la sută pînă la 20 la sută sau chiar mai puțin, bineînțeles în funcție de țară și de gradul de sărăcie. Cele mai cunoscute explicații, tradiționale, referitoare la prosperitatea occidentală, arată că aceasta se datorează abundețelor resurselor naturale sau accesului la resurse naturale în condiții avantajoase, unor diferite forme de nedreptate (inegalitățile de venit și condiție materială), relațiilor dintre țările occidentale și cele mai puțin dezvoltate din punct de vedere economic, generatoare de imperialism, de colonialism. Toate aceste ipoteze par inadecvate deoarece, în primul caz, multe din țările occidentale au prosperat fără a beneficia de importante resurse naturale (Elveția, Japonia etc); în al doilea caz, inegalitățile de venit și condiție materială au existat și în societăți neoccidentale fără a genera progrese economice comparabile cu cele înregistrate în Occident, iar în cel de al treilea caz, țări ca Spania și Portugalia, două state imperiale, nu s-au dezvoltat pe termen lung; Elveția și țările scandinave, care s-au dezvoltat continuu, nu au avut imperii. Germania și Statele Unite, care s-au dezvoltat continuu și vertiginos, au devenit mai tîrziu puteri imperiale, iar Olanda și Marea Britanie s-au dezvoltat, deși erau avansate din punct de vedere economic înainte de a deveni puteri imperiale și au continuat procesul de dezvoltare și după ce și-au pierdut imperiile. Așadar, nu aceste explicații stau la baza succesului economic al Occidentului. Adevăratele surse ale dezvoltării economice a Occidentului au fost inovațiile comerciale, tehnologice și organizatorice în interacțiune cu acumularea de capital, forța de muncă și resursele naturale aplicate. În economia occidentală, principalele caracteristici ale inovației – incertitudinea, căutarea, riscul financiar, experimentul și descoperirea – au căpătat o pondere atît de mare în extinderea comerțului, încît inovația economică, cea care nu necesită numai o idee, ci și încercarea experimentală a ideii în laborator, în fabrică și pe piață, a devenit factorul dominant al dezvoltării occidentului în ultimii 200 de ani, un factor suplimentar de producție. Elementele-cheie ale acestui sistem au fost dispersarea largă a autorităților și resurselor necesare experimentării, minimalizarea accentuată a restricțiilor politice și religioase impuse experimentării și stimularea inovației prin răsplătirea amplă a succesului, combinată cu riscul penalizării în cazul eșuării experimentelor. Autonomia permisă și care a decurs dintr-o relaxare – sau slăbire – a controlului politic și religios, a permis și altor sfere să experimenteze în scopul instituirii schimbărilor. Schimbări ce necesită în mare măsură libertate de experimentare. Acordarea acestui tip de libertate îi costă pe producătorii unei societăți sentimentul că sînt stăpîni, ca și cum ar ceda în favoarea altora puterea de a determina viitorul societății. Însă, majoritatea societăților din trecut și de azi nu au acordat-o și nici nu au scăpat astfel de cea mai acută boală a omenirii: sărăcia, în contextul îmbogățirii.
Lasă un răspuns