Punctul pe „i”

Fatalismul la moldo-români

* „Miorița”/”Oița” – simbolism (fals) românesc, (slav) balcanic sau doar (primitiv) pastoral?

Este posibil ca unii dintre cititori să nu facă, automat, o conexiune directă între cuvîntul cvasimitic „mioara” (masc. „mior”) și banalul „oaie” (masc. „berbec”; neutru „batal”). Diminutivul „miorița” abia după cîteva momente de reflecție reușește să fie asociat direct cu femininul „oița”, respectiv cu masculinul și adolescentinul „cîrlan” sau cu neutrul și prepuberul „miel(uț)”. Desigur, „oița” ar putea fi asociată și cu blîndul „mielușea”.
Probabil că încercarea cuiva de a afirma că una dintre cele mai cunoscute balade românești se numește „oița” sau „mieluș(eau)a” ar fi taxată imediat ca o blasfemie la adresa sensibilității, continuității și perenității poporului român pe aceste străbune și blagoslovite meleaguri… În ce mă privește, cred că n-ar strica să se facă un mic experiment la o oră de limba română: „Stimați elevi, astăzi vom analiza balada «Oița»/«Mielușeaua»”…Cred că ar fi un necesar și binevenit început de demitizare, de invitație la un plus de reflecție înainte de a înghiți pe nemestecate informații care doar șablonizează gîndirea, omorînd spiritul critic atît de necesar într-o lume tot mai complexă.
Revin la simbolistica sugerată de nevinovata țurcană românească, animal căruia înțelepciunea ciobănească pastorală și transhumanța i-au construit o imagine asociată cu însuși sufletul colectiv al ciobanului moldovenesc, valah și ardelenesc. (În paranteză fie spus, balada vorbeste de „cel ungurean” cu care unul dintre ceilalți doi „mari se vorbiră”, dar eu cred că nu se face referire la un vorbitor de limba maghiară, nicidecum la vreun locuitor al pustei hune. Îmi permit să avansez aici ideea că „cel ungurean” ținea de ungurime cam tot atît cît țin și basarabenii de rusime. Concret, „înțelepciunea” populară românească post-decembristă, manipulată abil de ideologia post-sovietică a neotătucului școlit la Moscova, îi numește acum pe „frații basarabeni” direct și clar: „ruși”).
Oaia este (era) un animal sacru la români, tot astfel cum vaca este sfîntă la indieni, posibil din motive similare. În secolii anteriori, poate chiar cu un mileniu în urmă, principala sursă de hrană și îmbrăcăminte pentru triburile de crescători de oi era tocmai … miorița. Lapte, carne, lînă – iată esența prozaică a unui poem dedicat principalei surse de asigurare a existenței: oaia.
A face din banala poveste a acerbei concurențe intra-ciobănești un simbol al vieții și morții la români, ba a mai asocia și o parte a planetelor sistemului nostru solar la competiția neloială dintre ciobanii necunoscători încă ai eticii afacerilor, este o exagerare care nu prea mai cadrează cu post-modernitatea actuală, cu preocuparea de evidențiere a specificului nostru național contemporan și cu lupta unora pentru păstrarea necondiționată a identității etnice în contextul (con)topirii cu marea cultură occidentală. Fatalismul moldovenesc, pragmatismul ardelenesc și logoreea muntenilor sînt trăsăturile regionale ale celor trei ciobani oieri, esențe care au necesitat multe volume și teze de doctorat pentru a fi corect redate… Pentru mine, aceleași esențe sînt excelent concentrate și redate de bancul cu pioneza de pe canapeaua unui vagon de tren: se așează, mai întîi, munteanul care sare, imediat, ca ars, înjură de toți sfinții și de alte lucruri, amenință pe cel care a atentat la integritatea sa fizică, se agită și…atît. Cînd se așează ardeleanul, acesta se ridică cu calm, își scoate pioneza din locul unde se înfipsese, o pune în buzunar și zice: „Poate prinde bine, vreodată”. În fine, vine moldoveanul, se înțeapă și el, după un timp o scoate și filozofează: „Măi, ce oameni!”…
Între banalul banc și supralicitata baladă este o similitudine structurală perfectă: ambele transmit același lucru, dar bancul o face mai rapid, cu o ironie specific românească și cu evitarea sacrificiului suprem necesar doar pentru a sublinia ideea fatalismului la moldo-români. Problema mai delicată este aceea a specificului românesc atribuit (prea) celebrei balade. Este, oare, această poveste în versuri legată doar de spațiul carpato-danubiano-pontic bîntuit de ciobani cu turmele lor? Sau, pe vremea lansării acestui clip oieresc granițele erau mult mai permeabile, în cazul în care chiar erau? Înclin să cred că nici măcar Dunărea nu era suficient de largă pentru a bloca transhumanța și vînzarea produselor pe demult integrata și comuna piață balcanică. Asta explică informația oferită de Milenko Gudic, un economist sîrb care lucrează în Slovenia și care este pasionat de folclor. Acesta s-a amuzat teribil cînd i-am spus că avem o baladă care este specifică românilor prin faptul că descrie sufletul românesc unic pe planetă (inclusiv prin modul specific de sacrificare a semenilor, concretizat în istorie, inclusiv în cea recentă, prin schimbarea conducerii politice prin asasinat). Cruntă deziluzie! Milenko mi-a mărturisit că doar el cunoaște peste 40 de variante ale Mioriței în tot spațiul balcanic. După ce m-a vindecat de boala căutării și redării „specificului național”, Milenko a subliniat că Miorița ar putea fi specific balcanică, dar ar mai trebui cercetat…
Pentru nostalgicii naționalismului și etnocentrismului românesc cantonat cu maximă exactitate în interiorul fîșiilor de frontieră pe care Dumnezeu însuși le-a trasat pe hartă, este destul de neplăcut să afle că numele de „Miorița” are desinență specific slavă, mai exact iugo-slavă (adică sudic-slavă). Slovenia este plină de denumiri care te fac să te simți foarte acasă: Slatina, Bistrița, Ialomița și alte „-ițe”. Așadar, cred că se poate afirma că balada „românească” dedicată oiței este nu românească, ci „și românească”, adică una balcanică, ortodoxă și slavă. Dar, în primul rînd, este una pastorală, primitivă și care ține mai mult de penal decît de moral.
Într-un număr recent al „Dilemei vechi” a apărut un inspirat interviu despre români și România cu englezul și aproape românizatul Jonathan Scheele, șeful Delegației Comisiei Europene la București, interviu cu un titlu și mai inspirat: „E Miorița povestea României?”. Are loc următorul dialog: „Ați citit Miorița?”, întrebare la care diplomatul englez răspunde rîzînd: „Da, am citit-o în românește. Într-un fel, este caracteristică românilor. Pe undeva seamănă cu acea fraza: «Să moară capra vecinului». Căci despre asta este vorba, despre profitul vecinului și despre acceptare, nu?! … Este și un mit puternic angrenat în psihicul românesc. Nu cel mai bun. Dar e Miorița toată povestea României? Nu cred” – conchide englezul. Nici eu și nici alții nu credem asta, dar se mai perorează excesiv pe tema reprezentativității sale pentru români. În interpretarea d-lui Scheele s-a strecurat și o mică eroare: nu este vorba, în Miorița, despre „să moară capra vecinului”, care ar arăta doar o simplă și prostească invidie distructivă, ci despre „omorîrea vecinului, ca să-i rămînă criminalului capra (oaia), adică să preia ușor o bogăție nemuncită”. Dar sînt de acord cu domnia-sa cînd afirmă că doar „într-un fel, este caracteristică românilor”. Cîteva călătorii prin Balcani îl vor lămuri cît și în care fel este reprezentativă Miorița pentru români, pentru balcanici sau doar pentru lumea ciobanilor de pretutindeni.
Nu pot încheia aceste medițatii – ce se vor demitizante și incitante la o discuție mai largă despre valorile fundamentale ale românilor, despre modul nostru de gîndire și despre mijloacele cele mai potrivite pentru a scăpa de poziția (deja perenă) de ultimă țară din Europa la aproape toate capitolele – fără a mai face o trimitere la „cum ne văd ei”, adică cei din partea de sus a clasamentului. Mă refer la un interviu televizat cu baroneasa Emma Nicholson pe vremea cînd aceasta monitoriza România în vederea aderării. Doamna Nicholson nu a iertat nimic, a criticat absolut tot ce era de criticat (și erau multe), la care reporterul a încercat o ieșire din corzi, acuzînd-o pe baroneasă de folosirea amenințărilor care descurajează poporul: „Păi așa, dacă ne arătați mereu pisica!…”. „Cum adică? a replicat d-na Nicholson. Interlocutorul i-a povestit, pe scurt, despre un studiu asupra a două loturi de șoareci care erau alimentați și cazați în condiții identice. Totuși, unul din loturi avea probleme de creștere și de comportament. Solicitîndu-i-se o explicație, responsabilul cercetării a subliniat că cele două loturi au condiții de existență identice, cu o mică diferență: lotului mai pricăjit i se arată, din cînd în cînd, pisica… La acest mod de a explica frica de critică, d-na Nicholson a avut o replică „istorică” la acuzațiile că Occidentul ne monitorizează cam strîns, replică cu valoare de îndemn la schimbări fundamentale în mentalitate: „dacă te porți ca OAIA, să nu te miri că te papă lupul”. Din păcate, comportamentul românilor este unul de „mielușea” care, practic, invită la presiuni și amenințări externe. (Catinca PIPER)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!