Punctul pe „i”

Recursul la credință – formă a relativismului moral

*Un coleg de condei (RDB, în „Ateneu”) și-a manifestat dreptul la opinie propunînd înlăturarea relativismului moral, care pare a domina tot mai mult omenirea, cu recursul la credință *Absolutismul (fundamentalismul) moral – ca antidod la relativismul moral din Occident – este deja opțiunea fundamentaliștilor islamici *”Soluția” recursului la credință este, în opinia mea, o formă și mai acută de relativizare a moralității din lumea contemporană, asmuțînd una împotriva celeilalte tabăra fundamentaliștilor catolici și tabăra fundamentaliștilor islamici

Dogma comunistă a avut un obiectiv mai puțin cunoscut și nefolosit ca ipoteză de lucru de către cercetători neutri sau atașați unei ideologii: preluarea puterii politice se putea face eficient prin substituirea celei mai puternice dogme – religia – cu o dogmă și mai puternică, și mai tentantă pentru a fi acceptată: dogma raiului pămîntesc în locul celui ceresc. Ambele dogme sînt expresii ale relativismului moral, inevitabil în orice societate aflată în evoluție.
Presupusa moarte a ideologiilor anunțată de Daniel Bell nu a mai avut loc, iar lumea a realizat că a murit, cu adevărat, doar dorința de a scăpa de dogmă, fiecare contrapropunere la existența relativismului moral fiind, în fapt, o invitație la a adera la o dogmă sau alta. Cînd spun dogmă, spun ideologie promovată ostentativ și agresiv, fără dialog, toleranță și relativizare a lucrurilor. În locul dogmei comuniste, desființată prin decret, unii au sperat revenirea la religie (credință) ca mod de asanare morală a societății. Dar, dogma religioasă nu a revenit pentru simplul motiv că dogma comunistă deja ajunsese ca o religie cu același îndemn: crede și nu (mai) cerceta! A rămas, însă, în expansiune dogma neoconservatoare, pe cît de liberală pe atît de globală. Desigur, alte ideologii, mai mult sau mai puțin dogmatice, mai mult sau mai puțin globale, continuă să se concureze pentru voturi și încredere (credință). Nu trebuie uitat că precursoarea noii dogme a globalismului a fost bolșevismul global. Revoluția bolșevică nu putea învinge definitiv decît dacă învingea la nivel planetar. Neoconservatorismul anglo-saxon a reușit să aplice ceea ce dogma proletară nu a reușit. Așadar, ideologiile continuă să existe, iar dogmele vor să-și prelungească existența, devenind agresive, fundamentaliste sau, în cazuri extreme, teroriste. Care dintre ele este cea (mai) bună? În locul proslăvirii unei dogme în comparație cu alta, al incitării la lupta ideologică (și chiar armată), consider că dialogul, împrumutul de idei, de comportamente și de valori specific umane ar putea oferi oamenilor mult-dorita liniște în libertate, cooperare în loc de confruntare oarbă și bunăstare în loc de războaie. RDB vorbește despre „strădania nobilă de a asigura supraviețuirea Binelui și a unei lumi omenoase și armonioase”. Sintagma de mai sus sună la fel de frumos și de găunos în gura bolșevicilor leniniști, a maoiștilor și troțkiștilor, a castriștilor și ceaușiștilor, a fasciștilor și legionarilor, a islamiștilor fundamentaliști și a revoluționarilor de profesie, a misionarilor protestanți și a propagandiștilor comuniști etc. Care Bine? Al cui Bine? Sau, bine-bine, toți dorim Binele ca scop suprem, dar cu ce mijloace și cu ce costuri?
Critica făcută de RDB gîndirii nietzscheniene este similară (dacă nu chiar identică) cu cea făcută de ideologii ceaușiști, aceiași care l-au criticat pe marele filosof german pentru că ar fi fundamentat „voința de putere” a lui Hitler… Motivul era simplu: a critica hitlerismul însemna a critica ceaușismul. Pe aceeași linie de gîndire de esență absolutistă, RDB deplînge apariția „axei relativiste izvorîtă din subiectivism, pragmatism și individualism”, relativism față de care noul Papa are o atitudine critică, dar și o soluție… pragmatică: recursul la credință. Ce frumos sună! Sau, pentru a-l cita pe RDB, aceasta este o „soluție simplă, dar înălțătoare, aș spune sublimă”. Mai trebuia precizat, însă, un mic amănunt: care credință? Îi îndeamnă oare Papa pe islamiști să creadă și mai vîrtos în Allah? Nu ar fi cazul. O face Osama bin Laden cu asupra de măsură… Atunci, ne aflăm în mare dilemă: să acceptăm relativismul moral și libertatea fiecăruia de a crede ce vrea, sau să devenim adepții diverselor absolutisme, numite credințe, numite creștine, islamice, comuniste sau altele cîte vor mai fi și să ne înregimentăm „rațional” în armata celei mai bune dogme din lume, a „celei mai omenoase și mai armonioase”, oricare ar fi aceasta?… (Catinca PIPER)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!