Punctul pe „i”

Despre vocabularul principal al limbii române

În decursul educației de început (familie, stradă, grădiniță, școală primară), micii „subiecți umani” intră în marele proces de decelare a ceea ce este bine de ceea ce este rău, a ceea ce este permis (voie) de ceea ce nu este acceptat. Inevitabil, procesul este inegal sau cel puțin diferit, astfel încît la maturitate oamenii comunică relativ greu, se grupează în funcție de rafinamentul educației primite și se oripilează la auzul unor cuvinte neaoșe (indigene). Cunoaștem cu toții indivizi/individe care își subliniază ideile cu înjurături, aparent fără rost, dar care îi ajută să se exprime, să se afle în mediul lor biotic. E clar, nu putem fi toți la fel. Unii au grijă ca nu cumva să scape „porumbelul” în public, dar cum intră în relativa intimitate a colectivității în care există se „descarcă” fără nici un fel de „perdeluțe”, în timp ce alții fac exact invers: în public sînt „zmei”, dau drumul la cuvinte „grele”, dar în viața relativ privată sînt puriști și foarte atenți la exprimare. Ce rezultă de aici? Rezultă că avem un dublu standard, două limbaje, două comportamente sociale: pe scurt, un comportament tipic schizoid, o dedublare permanentă între „permis” și „nepermis”, între „contexte” și „tabu-uri” sociale. Nu întîmplător, lumea „bună” se scandalizează teribil (sau mimează amplificat și ipocrit o hipersensibilitate) la auzul sau citirea unor cuvinte care, pînă la urmă, fac parte din fondul principal de cuvinte al limbii române.
Concret, despre ce este vorba? Cu speranța că firile delicate care au construcții anatomice diferite de ale noastre, respectiv nu acceptă introducerea în dicționare a unor cuvinte pe care le consideră obscene, voi da cîteva exemple, uite-așa, poate, începem să ne normalizăm și la acest capitol. Chiar marele lingvist Alexandru Graur, în celebrele sale emisiuni radiofonice „Cum vorbim?”, pleda pentru o asemenea normalizare, exemplificînd ascultătorilor cu banalul cuvînt „cur”, eufemizat prin dicționare cu „fund”, „popou”, „spate”, „parte dorsală” etc., deși toată lumea se gîndește la unul și același lucru. De ce o fi cuvîntul „cur” unul interzis, rămîne un subiect de cercetare pentru psihiatri, psiholingviști, psihologi și chiar filosofi ai limbii. Un alt exemplu de perversitate lingvistică: „căcat” nu apare în textele obișnuite, „serioase”, fiind detectat rapid de corectorii cu miros fin și înlăturat în consecință. De aici și falsa preocupare pentru așa-zisele cacofonii. Cuvîntul cacofonie există în dicționare și chiar ni se explică de ce trebuie să evităm expresii de genul „că ca tine nu găsim” sau „ca caracter”. Vai, ce urît!, exclamă estetizanții puriști de ocazie, deși toată povestea cu cacofonia este una inventată, unul dintre miturile la care românul de rînd „a pus botul” fără să se întrebe prea mult „de ce”.
Spargerea miturilor, detabuizarea și demistificarea acestor norme aiurite ar trebui să fie o preocupare a tuturor filologilor, lingviștilor și behavioriștilor. Pîna una-alta, merită să semnalez ieșirea din tabu-urile lingvistice a săptămînalului „Observator cultural”, unde o colegă de condei, Doina Ioanid, semna, în numărul 27, un editorial (extrem de pozitiv în sine) care conține și fraza: „O sastiseală generalizată și demoralizantă pare să fi cuprins pe toată lumea, ca și cînd nimeni n-ar mai vrea să stea în țara asta de căcat, iar dacă o face e numai pentru că nu are încotro”. De remarcat eleganța cu care s-a evitat cacofonia „ca cînd” prin introducerea unui „și” salvator… Ca în expresia: „ca și coleg” sau „ca (virgulă) coleg”.
În fine, astea sînt mici nimicuri, ar spune puristul pedagog de profesie. Nonconformista Nicoleta Esinencu, pe care cu siguranță elevii o vor cunoaște, curînd, mai bine decît pe Slavici sau Filimon, face o detabuizare de toată frumusețea cînd scrie în, deja celebrul, „Fuck you eu.ro.PA” (un manifest pentru normalitate): „Era iarnă și era ghețuș. Ion Soltas nu s-a trezit în dimineața ceea cu gîndul să moară pentru Patrie. Tocmai se întreba „cînd a mîncat pentru ultima oară plăcinte?” A alunecat și a căzut cu pieptul peste mitralieră. Ultimele sale cuvinte n-au fost „Mor pentru Patrie”. Ultimele sale cuvinte au fost „….. mă-sii de ghețuș!” Puriștii vor observa, cu certitudine, folosirea de către Nicoleta a moldovenescului „ceea” în loc de românescul „aceea”, ca și dubitativa ortografie a „mă-sii”. Ba pe-a măsii! vor striga, în cor, puriștii români, propunînd excomunicarea chișinăuancei din literatura dedicată copiilor. Păi, la ce te poți aștepta de la o asemenea persoană, căreia în anii săi de formare intelectuală Nicoleta experimenta o situație pe care chiar ea o mărturisește: „Cînd tata îmi citea compunerile pe care le scriam la școală, pentru lecțiile de moldovenească, repeta într-una „Ce căcat!” (din interviul acordat de Nicoleta Esinencu lui Ovidiu Șimonca, Observator cultural nr. 27).
Probabil, printre alte evenimente, în viitoarea istorie a limbii și literaturii române se va scrie că, „prin 2005 a existat un început de detabuizare și demitizare a vocabularului limbii române”. Și probabil, tot acolo se va scrie că, în 2005, încă se cultivau oficial erorile de limba română scriindu-se, chiar pe coperta cărții de specialitate „Limba și literatura română” în loc de firescul (recomandat de regulile gramaticale în vigoare) „Limba și literatura române”. Probabil, specialiștii noștri erau preocupați total și în exces pentru evitarea cacofoniilor… (Catinca PIPER)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!