Managementul educației, de la amatorism la profesionalism
âmi este mereu viu în minte răspunsul antologic dat de profesorul Grigore Moisil (prin anii ’70, cred) unei jurnaliste, care l-a întrebat: “Domnule profesor, sînteți matematician și fondatorul lingvisticii matematice. În acest domeniu nou, vă considerați specialist sau amator?”, iar răspunsul a fost: “Drrrrăguță, sînt amatooohhrrr, dar maaaaaaahhhrre amatoooohhr!”.
Amatorismul (cel maaare) poate face, într-adevăr, minuni, fiind bazat pe o pasiune ieșită din comun. Adică este, prin definiție, o stare de excepție. La fel s-a întîmplat cu amatorismul în sport (condus, însă, de profesioniști de marcă!), la fel și cu rezultatele din diversele hobby-uri care, adesea, uimesc lumea prin performanțele obținute, dar toate acestea constituie doar excepții. Amatorismul continuă să fie prezent în literatură (felicit ideea unui “coleg” care propune înființarea unui Asociații a Scriitorilor (sc)Amatori, care să facă posibilă funcționarea normală a Uniunii Scriitorilor (profesioniști!) din România; în managementul spitalelor, al partidelor și – vai! – al școlilor de toate gradele. În privința segmentului sănătate există un ONG (Asociația pentru Managementul Sănătății) care are ca unică misiune “îmbunătățirea sănătății populației prin promovarea managementului profesionist la majoritatea actorilor din sănătate”. Există în curs de înregistrare juridică o asociație a dascălilor din România (Edu-cer) care are – printre multe alte obiective ambițioase – și promovarea unui management profesionist în educație.
Ce ar putea însemna, oare, aceasta? Profesionalismul în orice activitate este concretizarea acelui principiu fundamental de organizare socială numit de Platon, în “Republica”, Principiul Specializării. Adică, fiecare să facă ceea ce știe mai bine, cunoașterea respectivă fiind obținută în urma unei pregătiri speciale și fiind apoi aplicată în condiții de dedicare totală. În ultimile decenii, complexitatea activităților este din ce în ce mai mare, încît performanța poate să apară doar în cazul în care acea activitate este derulată în (cvasi)exclusivitate. Desigur, există și unele excepții: cunosc un medic stomatolog care dădea clasă inginerilor în motoare, ingineri care sînt mai buni traducători decît unii filologi, alții care au devenit cu ușurință jurnaliști sau filozofi etc. Dar excepțiile confirmă regula tocmai prin faptul că reprezintă o parte infimă din total.
Managementul profesionist în educație este, la ora actuală, o necesitate imperioasă, iar imperativitatea recurgerii la profesionalism în educație vine chiar din starea precară a educației în România. Fără responsabilizarea financiară directă și consistentă a managerilor de școli și universități rămînerea în marasm și ineficacitate este garantată. În alți termeni, managementul profesionist este un mijloc fundamental de atingere a unui scop imediat și urgent: redresarea sistemului educațional. Exemplele oferite de occidentul european și cel american în privința bunei organizări a sistemului educațional ar trebui să fie suficiente pentru decidenții noștri politici de a face pasul decisiv înspre profesionalizare. Ceea ce se întîmplă acum cu directorii din preuniversitar (de regulă, profesori foarte competenți) înseamnă a slăbi frontul competenței educaționale, fără însă a avea un cîștig major în competența managerială. În țări ale UE, cadrele didactice care optează pentru funcții manageriale nu mai predau sau au doar o prestație pedagogică complementară, simbolică.
Cred că presa și publicațiile de specialitate pot stimula trecerea mai grabnică la managementul profesionist în școala românească. Mai ales că au început să apară analize critice care demonstrează faptic “Drama învățămîntului românesc de azi” (cartea cu acest titlu, scrisă de Tudor Opriș, a apărut, recent, în librării). Fiind încă inexistent, managementul profesionist este, acum, un scop pentru școala românească. După ce va fi instituționalizat și generalizat, acesta va deveni un mijloc important pentru atingerea altor scopuri: calitate, performanță, eficacitate. Tandemul scop-mijloc, corect înțeles și aplicat este, de fapt, esența oricărui proces managerial mai mult sau mai puțin profesionist. La urma-urmelor, Metodologia Scop – Mijloc ar putea fi un obiect de studiu în școală, pentru elevi și studenți, dar și în masteratele de pregătire a viitorilor manageri profesioniști, pentru educație și cercetare. Problema este, însă, dacă avem personalul competent care să ofere asemenea pregătire masterală și doctorală. Un punct important pentru agenda de opțiuni a ministerului de resort. (Catinca PIPER)
Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!
Opinii & Comentarii Cititori
0Nu există încă opinii la acest articol.
Fii primul care comentează! Părerile argumentate și respectuoase contribuie la o dezbatere constructivă.