Ca fenomen de anvergură, globalizarea s-a manifestat în urmă cu peste 30 de ani, dar abia după marea ruptură a sistemului socialist din 1989 aceasta a căpătat dimensiune planetară.
Teoria globalizării este ideală, promițătoare și frumoasă pe fond, dar în fapt practica este păguboasă pentru statele sărace ale lumii. Ideal ar fi ca toate statele, indiferent de mărime și putere economică la un moment dat, să aibă acces nelimitat la resursele de materii prime de pe piața mondială și mai ales la resursele disponibile la nivel mondial.
Viața a infirmat teoria pentru că puternicii planetei din punct de vedere economic și militar tratează săracii lumii – popoarele în curs de dezvoltare – de pe poziții de aroganță, exemplul mai recent fiind jandarmul mondial.
Normal ar fi ca acest acces la masa comună a națiunilor să cuprindă reguli stricte, respectate de toți participanții în condiții de egalitate deplină, pentru că dacă regulile jocului nu sînt respectate de mai-marii lumii intervine politica bunului plac, fenomenul este golit de ideile teoretice, devenind doar o lozincă pentru credulii iremediabili.
Fenomenul ar trebui să fie benefic tuturor statelor și nu cu două sensuri contrarii care se înregistrează astăzi în lume. Pentru că se întîmplă la fel ca în scrierile biblice „se va lua de la cel care nu are și se va da celui ce are”. Astfel, țările sărace devin mai neputincioase, iar cele bogate acumulează pe seama săracilor, cu toate că ponderea populației se află la polul sărac.
Acest proces complex de spoliere se accentuează în fluxurile financiare, unde capitalurile speculative migrează transfrontalier și destabilizează finanțele naționale, antrenînd căderea economică a țărilor sărace și de aici crize statale și interțări, situația din Asia și America de Sud fiind exemple de necontestat.
Susținătorii globalizării susțin falsa lozincă precum că dacă o țară sau alta acceptă sistemul capitalist de tip american se bucură de progres și scapă de sărăcie. Realitatea crudă arată că fenomenul a adîncit sărăcia țărilor în curs de dezvoltare.
Potrivit Apocalipsei după Ioan fenomenul este ireversibil, „un singur stat, un singur conducător”, fapt care-i alarmează chiar și pe unii occidentali de marcă, cum ar fi Jacques Chirac, președintele Franței, care atrage atenția că globalizarea nu contribuie la eradicarea sărăciei de pe glob.
Cuprinzînd toate domeniile necesare funcționării statale normale, fenomenul influențează și sistemul de apărare națională, fapt pentru care tot mai multe state bat la poarta NATO pentru rîvnita umbrelă militară. Societățile transnaționale occidentale, ca vîrf de lance ale unor state superindustrializate, dar și pentru propriile interese, au un pas înainte în acest fenomen devenit necontrolabil. Deocamdată, fenomenul, ce se vrea total, se manifestă sub forma regională, UE fiind exemplul tipic și cu ambiții în același timp, fapt ce îl irită pe Unchiul Sam.
România, ca întotdeauna, se află la mijloc, vrea să vîneze cei doi iepuri, neavînd însă muniția necesară și potrivită. S-ar putea să devină vînat. Mai întîi, că NATO nu mai este ce a fost și dispărînd condițiile și obiectivele ce au dus la înființarea acestui bloc militar, va trebui fie să-și reinventarieze țintele, fie să se autodizolve.
UE, ca organizație economică regională, nu poate deocamdată să concureze puterea economică a SUA și nici forța militară de care dispune colosul american.
Aflîndu-se între cei doi poli – cel economico-militar american și cel economic european în formare, barca noastră poate lua apă pentru că sărăcia generalizată nu permite o reparație capitală, ci doar cîrpeli pe ici – pe acolo, iar presiunile externe sînt mari.
Cîrmacii noștri se pregătesc de plecare, barca e în derivă, iar rechinii pîndesc în apele tulburi ale globalizării. (Hary CERNEȚ)
Lasă un răspuns