Nu știu cum e la alții, dar eu, dacă nu anual, la doi ani am probleme cu urechile. Se înfundă cu dopuri de ceară. E rău, dar e și bine. Rău că te poate izbi o mașină pe stradă, iar bine pentru că nu mai auzi tot vaierul lumii înfierbîntate de soare și multe alte patimi.
Partea frumoasă e că te izolezi într-o tăcere de pîslă, iar cea haioasă e aceea că țipă vecinii să dai radio-ul mai încet, că doar nu ai deschis discotecă în apartament!
Dacă dopurile de ceară nu ar apăsa pe timpane să îți dea o stare de disconfort, problema ar putea fi tărăgănată. Și cum toată lumea spune că urmașii lui Hipocrate au ajuns de speriat, te apucă o stare vecină cu lehamitea față de tot și toate, și chiar față de propriul corp!
Trăiești, totuși, în societate și trebuie să comunici cu ea, dacă nu cumva te vizitează gînduri mai bune spre ermitaj sau refugiu în singurătate.
Medici sînt, cabinete medicale așijderea, dar banii ori sînt prea puțini, ori nu mai au valoare în fața albelor halate.
Ca să ajungi să vezi ce și cum e cu surzenia parțială și temporară trebuie mai întîi să te prezinți la medicul de familie. Dacă îl ai, dacă nu-i plecat în concediu, de mai știi de ce dispensar aparții.
Nu-i așa ușor. Medicul, care ar fi trebuit să te cunoască și să-l cunoști se uită curios, crezînd că ai greșit cabinetul. Nu ai fișă medicală, ori nu este de găsit, nu-ți mai amintești dacă ai primit sau nu carnetul de sănătate. Medicul, nici atît. Ce-i drept, te ascultă cu atenție, dar se miră că nu se găsește fișa medicală. Se încropește o fișă pe o coală albă, îți întocmește o trimitere către policlinică, avertizîndu-te că e o oră cam tîrzie, deși nu este decît opt și jumătate.
La policlinică nu mai este rînd așa de mare, a fost hăt, hăt de dimineață, înainte de crăpatul zorilor! Pentru a intra în posesia unui bon de ordine trebuie să prezinți un pumn de documente, iar dacă insiști, musai să ai cel puțin carnetul de sănătate și o adeverință că mai ești salariat. Dacă da, se scuză funcționara de la ghișeu că nu mai sînt bonuri și te îndeamnă să vii mîine, foarte devreme. Tu, care chiar nu auzi bine, insiști cu voce mai ridicată, la care ea catadicsește să îți dea un bon de ordine, după ora 14,00.
Aștepți la ușa cabinetului, care nu se deschide, pentru că domnul doctor nu este obligat să vină la ora înscrisă pe bon și pe ușă. Are și alte probleme.
Pe hol, vînzoleală mare, ca la gară. Se împiedică toți de tine, iar cei mai nervoși te mai calcă pe bombeu. Scuzabil, deoarece alături este cabinetul de psihiatrie.
Apare și asistenta, care pare supărată. Nu se uită la nimeni. Intră în cabinet și ușa rămîne mută. Cei care au necazuri la cabinetul în cauză, dar au întîrziat, te întreabă ce număr a intrat. Te enervează, cu toate că nu ai probleme decît cu auzul.
Într-un tîrziu apare și mult-așteptatul medic. Calm, cu pas agale, plesnind de sănătate. Învăluie cu privirea adunătura de suferinzi și se pierde în spatele ușii. În jur, foială mare. Căutînd bonul, scot din greșeală din buzunar cîteva bancnote de una sută mii lei, la care cei din jur îmi fac loc în față. Și totuși, o doamnă bine întreținută nu mă ia în seamă și se proptește în fața ușii. Probabil că are în poșetă mai mulți bani decît mine.
Pe hol apare un individ în halat, probabil asistent la unul din cabinete, sau poate în spital, cu doi tineri ce aveau fișe medicale pentru școala de șoferi. Insul în halat își face loc printre noi și pătrunde în cabinet cu buletinele de identitate și fișele medicale ale celor doi. Nu schițează nimeni nici un gest. Este de-al locului.
Timpul trece foarte greu, încît ți se pare că ți-a stat ceasul.
Un tip întreabă cîte bonuri au intrat, iar doamna lipită de ușa cabinetului îi spune că va intra prima, deoarece a observat că de la ghișeu s-au dat două bonuri cu numărul 7, dar crede că al ei poate fi considerat numărul 1.
Apar și alți tineri gălăgioși cu fișe medicale. La un moment-dat își face apariția un cuplu, bărbat și femeie, care se postează în fața noastră. Iese asistenta, care îi invită pe cei veniți din Focșani să intre. Probabil că din cauza lor nu începuse dl doctor programul de consultații! Ei erau cei așteptați. Or fi telefonat de jos, de la ghișeu, pentru că era imposibil să-i vadă prin ușa de lemn. Mai apare un ins între 60-70 de ani, care ne dă brutal la o parte, deschide ușa și îl salută pe medic, spunîndu-i că a trecut doar așa, să-l vadă. Intră în cabinet și nu iese decît după o jumătate de oră. O doamnă fără halat intră și iese de 3-4 ori din cabinet, fără o treabă anume. Sau mai știi!
În sfîrșit, își face apariția asistenta, care anunță să intre toți cei cu fișă medicală, iar după aceea se va intra după numerele de ordine. După vreo trei ore de așteptare mă „obrăznicesc” și zic: „doamnă, avem și noi niște numere de ordine”. Mai bine tăceam! Îmi vine, în sfîrșit, timpul să intru. Asistenta-cerber mă chestionează despre toate documentele care fuseseră cerute și la ghișeu, iar la un moment-dat întrebă de codul numeric personal. Norocul meu că îl știu pe de rost. Nu are încredere și cere buletinul de identitate. Îi prezint legitimația de serviciu și cînd observă locul de muncă devine foarte amabilă, spunînd că totul este în regulă.
Pe biroul medicului rămăseseră uitați niște bani. Nu mulți, bancnote mici. Îi ia cu cel mai firesc gest și îi înfundă într-un rucsac ce se afla în fișet, după care se spală pe mîini. Probabil erau murdari. Nu erau dați cu praf. Nu merita.
Am scăpat ușor cu spălături, scăpînd astfel de surzenia parțială. Bine ar fi fost nici să nu fi văzut în acele ceasuri. Îmi era mai de folos. Am căpătat repulsie față de spital. O fi bine? Poate și cei doi au avut repulsie față de mine, care „nu am fost atent”. Și doar aveam ceva bani la mine. O fi rău? Alexandrioane! Alexandrioane! Te vede Hipocrate și îi păcat! (Jan NEGRU)
Lasă un răspuns