Atunci cînd l-am auzit pe Adrian Năstase că cel mai corupt om din România este Theodor Stolojan m-am mai liniștit. Se vorbește atît despre corupție și încă nu știam cine-i corupt. Ce dacă domnul Stolojan are doar un apartament, iar premierul ‘șpe case și milioane de euroi? A zis prim-ministrul că Stolojan e corupt, corupt rămîne! A mai zis Adrian Năstase că Stolojan bate cîmpii cînd acuză corupția din Guvern și că așa ceva nu mai există nici la PSD? A zis! Doar n-o să mă apuc tocmai eu să-l fac mincinos. De aceea, chiar cred că nu mai există corupție pe nicăieri. De-acum nu se mai ia șpagă. Înainte, da!, nu puteai face un pas fără să dai ori să iei. Dacă a zis șeful guvernului că firea oamenilor s-a schimbat mult spre bine, atunci să știți că s-a schimbat!
Plin de încredere, am plecat la Tribunal să-mi scot niște copii după cîteva acte care zac acolo neștiute de vreun an, convins că nimeni nu-mi mai cere șpagă. La ușa cu pricina, vezi bine, coadă mare. După ușă – o doamnă cît se poate de prezentabilă. Îi turuie gura ceva de speriat! Bate la mașină, notează într-o condică, trage liniuțe după fiecare caz rezolvat; cîte patru verticale și una orizontală, care le taie pe cele patru. Cînd îmi vine rîndul îmi zice: „Așa se face o cerere? Habar n-ai de prevederile legale. Eu țin strict de litera legii. Mergi la domnul avocat, cel cu părul sur și cravată cu picățele. Ți-o scrie el cum e legal. Înapoi te primesc fără rînd”.
Mă duc. Îl găsesc repede după cravată și păr. „Două sutare de mii și în cinci minute ți-o scriu ca lumea”, îmi zice. Chiar așa de mult pentru o cerere? „Făți-o tu, deșteptule, dacă zici că-i scump!” Dau banii și tac. Avocatul mi-o scrie și trage și el o liniuță. Eram mîndru, liniuța mea era a optzecea fix și le tăia pe cele patru de dinaintea mea. Mă întorc la doamna cît se poate de prezentabilă. „E bine, zice ea. Uite un formular mic. Completează-l. Costă 50 de mii”. Păi, o juma’ de foaie, așa de scump? întreb eu. „Bravo, frumosule, unde ai auzit de ceva gratis în țara asta? Hîrtia, tiparul, cerneala costă. Și mai scoate 80 de mii timbrul judiciar”. Plătesc, ce să fac! Cînd mă uit pe timbru, văd că-i 10 mii lei. Îi zic doamnei cît se poate de prezentabilă: doamnă dragă, pe timbru scrie 10 mii. „Vezi că ești prost! Păi, restul de 70 mii nu-s pe cotor?” O fi, zic, dar nu cred. „Așa-mi trebuie mie, dacă-mi pun mintea cu toți proștii. Eu vreau să-i ajut, iar ei se uită ca vițeii la poartă nouă și mai au curajul să spună că nu cred, după ce că habar n-au pe ce lume trăiesc”.
Intră unul cu ochelari, tot peste rînd. „Gata, am închis”, zice doamna cît se poate de prezentabilă. Duduie, zice ochelaristul, vin tocmai de la mama dracului, de la Dămienești. Nu pot veni în fiecare zi, zice, și încearcă să-i strecoare un sutar. La vederea banilor, doamna se face stacojie la față. „Nu cumva vrei să-mi dai șpagă, bou cu ochelari ce ești?” Nu, zice, am vrut, doar așa, să-mi număr banii și vă rog să mi-i țineți dumneavoastră pînă scriu eu formularul. „Gata, am închis. Rușine să-ți fie! Aici nu se ia șpagă. Cară-te la Dămienești pînă nu pun Poliția să te aresteze pentru dare de mită”.
Ieșim amîndoi. Iese și ea și încuie zgomotos ușa în nasul celor 15 -20 de stătători la rînd. Avocatul cu cererile se apropie de doamnă și îi numără 8 hîrtii de cîte 500 de mii și șase de cîte o sută. „Datoria de ieri, doamnă, îi zice. Îmi vine greu să-i dau, dar datoria-i datorie”. Apoi, îi oferă galant liniuțele lui să le confrunte cu ale ei. Doamna strecoară banii și liniuțele în poșetă și pleacă val-vîrtej. Ies și eu agale, încercînd să-l consolez pe ochelarist. Aud, însă, un claxon strident, apăsat cu putere des, des. Au, dăciuța mea, săraca, bloca în parcare mașinoaia de lux a doamnei cît se poate de prezentabilă. „Ia-ți, bă, cretinule cioarsa asta de-aici, n-ai găsit alt loc unde s-o tragi?” Dau fuga, mut dăciuța 20 de metri mai în față și mă uit să văd dacă mașinoaia de lux are pe unde ieși. Ă-hă, era deja la 50 de metri în spate, își luase avînt și cînd a trecut pe lîngă dăciuță rotoaiele din dreapta au călcat furios într-o băltoacă, stropindu-mă zdravăn pe cap, pe față, pe cămășuța mea nou-nouță. „…’ți-ai dracu’ de proști cu jafurile voastre cu tot”, am mai apucat a auzi glăsciorul doamnei cît se poate de prezentabilă. Mașinoiul a dispărut cît ai clipi, dar i-am auzit claxonul strident pînă, hăt, încolo. Doamna era, cred, nervoasă din cauza noastră, a proștilor săraci, care plătim tot felul de chestii și nu ne permitem decît jafuri din astea de dăciuțe răpănoase. Doamna nu primește șpagă, îmi șoptește ochelaristul. Ea își ia singură. De aia e cît se poate de prezentabilă. Dar eu nu-l cred nici în ruptul capului. (Vasile PRUTEANU)
Lasă un răspuns