Doru CIUCESCU
În articolul „Cum stăm…?”, semnat de scriitorul Ion Luca Caragiale și apărut în ziarul „Universul” din 8 octombrie 1900, era formulată și următoarea întrebare: „cum stăm cu bulgarii?” Răspunsul primit de nenea Iancu de la domnul X a fost unul echivoc: „Nici așa, nici aminteri”. Parcă atrași de opera lui Caragiale, românii continuă să repete această întrebare cu o periodicitate mai mare sau mai mică, în funcție de evenimentele interne și internaționale. De cînd România și Bulgaria au fost nominalizate ca singurele țări programate să facă parte din valul de aderare la Uniunea Europeană din 2007, întrebarea jurnalistului Caragiale a apărut iar la ordinea zilei și este pronunțată cu îngrijorare. Motivul este că președintele Gheorghi Pîrvanov, primul-ministru Simeon de Saxa-Coburg-Gota și ministrul de externe Solomon Passy au anunțat în mai multe rînduri că țara lor nu mai dorește să adere în tandem cu România la Uniunea Europeană; cu alte cuvinte, guvernanții bulgari nu sînt dispuși să rateze îndeplinirea acestui obiectiv datorită ineficienței vecinului de la nord de Dunăre.
Pe ce se bazează temerile guvernanților bulgari? În primul rînd, ei au în vedere că România a acționat cu exasperant de multă lentoare, reușind să închidă doar 22 de capitole ale Protocolului de aderare, în timp ce Bulgaria a rezolvat 31. În al doilea rînd, comisarul Guenter Verheugen nu încetează cu acuzele privind corupția din România. În al treilea rînd, guvernul Năstase a făcut gafe repetate privind adopțiile de minori, iar lista motivelor ar putea continua.
În prezent, fiind încolțit în interior de Opoziție, iar în exterior de Washington, Bruxelles și de Sofia, Năstase s-a gîndit la o soluție simplă ca oul lui Columb, în persoana lui Alin Teodorescu, pe care îl consideră „un altfel de Hurezeanu”. De fapt, scopul acestei schimbări este de a cosmetiza obrazul pătat al cabinetului Năstase. Ulterior, a intervenit președintele Iliescu în „treaba lui Năstase”, eliberîndu-și omul din Palatul Cotroceni, Ioan Talpeș, pentru o funcție în Palatul Victoria, soluție care, conform părerilor exprimate în mass-media, este mai consistentă.
De ce s-a gîndit Iliescu la Talpeș ca la omul potrivit pentru a salva in extremis guvernul PSD, compromis de atîtea ori în demersul aderării la Uniunea Europeană? Răspunsul la această întrebare a constituit subiectul multor articole din presă și emisiuni de radio și televiziune. Personal, consider că a contat mult faptul că Talpeș a ocupat postul de ambasador la Sofia în anii 1997 și 1998 și cunoaște bine oamenii politici și problemele de acolo. Astfel, Iliescu speră ca guvernul Năstase să răspundă mai liniștitor măcar la întrebarea: „cum stăm cu bulgarii?”
În acest context, consider că nu este lipsit de interes să amintesc, ca pe o curiozitate, că pe români și bulgari îi mai unesc, printre altele, două lucruri nemaiîntîlnite la alte popoare: mărțișorul, acel șnur împletit dintr-un fir alb și unul roșu, avînd la capete cîte un ciucure, dar și papara, mîncarea preparată pe bază de mămăligă și brînză.
În țara noastră, o interpretare a acestei frumoase tradiții este că mărțișorul salută primăvara prin unirea iernii, simbolizată prin culoarea roșie, cu vara, reprezentată de culoarea albă. O altă interpretare a acestui frumos obicei este că persoana care dăruiește mărțișorul la începutul primăverii își declară pentru tot anul în curs un sentiment de iubire (culoarea roșie), care este deosebit de pur (culoarea albă).
În țara vecină, mărțișorul este denumit „martinița” și reprezintă un simbol al norocului. Pentru a avea baftă în acel an, bulgarul care primește respectivul mărțișor la început de primăvară trebuie să-l poarte la piept pînă ce vede prima barză, după care îl agață de creanga unui pom. În ultimile decenii, numărul berzelor s-a micșorat foarte mult și, implicit, probabilitatea de a vedea o astfel de pasăre a devenit atît de mică, încît există riscul ca unele persoane să poarte la piept „martinița” pînă la primăvara următoare; cu alte cuvinte, să rămînă nenorocit tot anul. Din acest motiv, datina a fost modificată corespunzător, în sensul că bulgarul poartă „martinița” numai pînă ce observă un pom înflorit, după care desprinde șnurul împletit de la piept și îl agață de una din crengile acestuia. Culorile roșu și alb ale șnurului sînt explicate de o legendă bulgară, în care se relatează că țarul Ioan II Asan (1218-1241) a fost rănit în bătălia din 1230 de la Klokotnița, pe care a dus-o cu oastea principatului grec al Epirului (teritoriu situat între sudul Albaniei și vestul Greciei actuale), condusă de despotul Teodor Ducas. Imediat ce a cîștigat această bătălie, el a a dorit să transmită celor dragi lui mesajul că este rănit. Pentru aceasta, el a înmuiat din loc în loc un fir alb în sîngele din rana lui și l-a trimis legat de gîtul unui porumbel călător.
Pe plaiurile mioritice, papara este mîncarea făcută din mămăligă amestecată cu brînză și untură sau unt. Despre un fel de papară menționează și Ion Creangă în „Amintiri din copilărie”, cînd, elev fiind la Școala catihetică din Fălticeni, colegul său, Nică Oșlobanu „se scoală în picioare cît mi ți-i melianul și, nu știu cum, îi cade din sîn un urs mare de mămăligă, umplut cu brînză, rotund, prăjit pe jăratic și depus drept inimă, cînd ți-e foame”.
În Bulgaria, papara este denumită aproape la fel: „popara”. Bulgarii prepară această mîncare din straturi alternative de mămăligă și brînză. Ei mai fac „popara” din felii de pîine prăjită, presărate cu brînză și opărite cu lapte sau apă.
Rezultă că România și Bulgaria au numeroase lucruri în comun, dintre care unele sînt unice în lume, iar acum au fost nominalizate ca singurele țări programate să facă parte din valul de aderare la Uniunea Europeană din 2007. Această ocazie nu trebuie pierdută. De aceea, parafrazîndu-l pe Caragiale, este necesar să fim vigilenți și să punem cît mai des și prin cît mai multe canale de comunicare întrebarea: „cum stăm cu bulgarii”, domnule Talpeș. Se mai tem ei să adere în tandem cu România în Uniunea Europeană? Mărturisesc sincer că m-aș simți deosebit de frustrat dacă răspunsul ar fi unul echivoc, de genul: „Nici așa, nici aminteri”. Ar însemna, cum ar spune tot Caragiale, că „stăm rău de tot”.
Lasă un răspuns