Doru CIUCESCU
O parte îngrijorător de mare a tineretului român fuge de acasă unde vede cu ochii: pe un alt plai mioritic sau…în străinătate.
Clădirile părăsite și canalele subterane din marile orașe și, în special, din Capitală, sînt asaltate de unii tineri, cunoscuți sub denumirea generică de „copii ai străzii”. Este normal să ne punem întrebarea: de ce au fugit de acasă acești tineri? Conform „Dicționarului de psihologie” (elaborat în 1978 de Paul Popescu-Neveanu și apărut în Editura Albatros), fuga copiilor și adolescenților este „o consecință a inadaptării, o reacție la dificultăți, o opoziție față de ambianța familială, școlară sau profesională”. Trebuie menționat faptul că inadaptarea socială a tineretului se poate manifesta cu grade crescînde de intensitate, pornindu-se cu exagerări ale cinismului, insolenței sau agresivității, continuîndu-se cu mitomania, fabulația, simularea de boli sau de situații, trecîndu-se prin obsesii religioase sau sexuale, precum și prin fobii religioase ori sexuale, ajungîndu-se la fuga de acasă, la vagabondaj sau la drogare și terminîndu-se prin diferite forme de delincvență juvenilă, cum ar fi prostituția, hoția sau crima. În acest context este necesar să se evidențieze și faptul că tineretul suferă cu intensitate mai mare sau mai mică fenomenul psihic de descoperire a Eu-lui, care se poate manifesta prin redactarea jurnalului intim, revoltă contra părinților, a educatorilor, a valorilor stabilite, a moralei tradiționale, a regulilor sociale sau prin înscrierea în bande sau cluburi juvenile. Cauzele fugii de acasă ale tinerilor sînt diferite de la caz la caz. Cine ar putea să spună, luînd un exemplu notoriu, de ce adolescentul Mihail Eminescu a părăsit în două rînduri studiile colegiale pe care le efectua la Cernăuți și s-a luat după trupa de teatru Tardini-Vlădicescu, din primăvara pînă în toamna anilor 1864 și 1865, ajungînd la Brașov și chiar mai departe? Sau, cine ar putea decela cu precizie motivele pentru care copilul Nicolae Ceaușescu, imediat după ce a terminat patru clase primare, a părăsit casa părintească din Scornicești și a luat drumul Bucureștiului, unde nu cunoștea pe nimeni?
În zilele noastre luăm cunoștință cu numeroase cazuri de fugă de acasă ale unor tineri. Lipsa mijloacelor elementare de subzistență face ca de la această evaziune din casa părintească pînă la delincvența juvenilă să nu fie decît un pas. S-a făcut o cercetare statistică în rîndul deținuților privind proporția celor care au avut la tinerețe măcar o fugă de acasă? Eu nu cunosc un astfel de demers, dar cred că rezultatul ar surprinde prin amploarea lui.
Un alt tip de fugă este emigrarea. O mare parte a tineretului nostru nu se simte „acasă” în spațiul carpato-danubiano-pontic. Serviciile de eliberare a pașapoartelor sînt suprasolicitate. Listele cu cei înscriși pentru a obține un pașaport încep să fie completate la ora…4 dimineața! Imediat ce a împlinit 14 ani, minorul ia în considerare alternativa de a emigra în Uniunea Europeană, sau în altă parte a lumii. Imaginea arhetipică a românilor, care s-au întors din străinătate la volanul unor autoturisme străine, chiar dacă sînt cumpărate la a doua mînă, este bine înregistrată în mintea tinerilor români și nu numai a lor. A fi observat de fete într-un… „merțan”, conducînd cu o singură mînă, iar cu cealaltă atîrnînd afară prin geamul deschis al portierei, avînd pe nas o perechi de ochelari negri, asemănători cu cei ai lui Michael Jackson, iar în colțul gurii o țigaretă „superlong”, i-ar face să se simtă… „cool” pe cei mai mulți tineri, de pe orice meridian. Atracția emigrării este atît de mare, încît unii tineri nu mai doresc să urmeze studiile liceale sau universitare și, cu pașaportul în buzunar, pleacă în necunoscut. Cunosc cazul unui tînăr care, după ce a terminat liceul, a ajuns în Italia, unde a dormit în fotoliul unui autoturism din cimitirul de mașini. Se spăla cu un strop de apă, se pieptăna cu degetele, se culca îmbrăcat, pînă s-a îmbolnăvit de rîie. Nu a avut bani să-și cumpere unguent contra scabiei, motiv pentru care a cerut…părinților să-i trimită medicamentul salvator printr-o cunoștință care pleca în Italia. A fost vrednic de plîns timp de 3 luni, după care a găsit de lucru la un fermier. Alți tineri obțin o diplomă de licență, dar, exasperați de faptul că în România nu obțin un serviciu care să corespundă calificării lor, preferă să execute munci necalificate în străinătate. Un fost student de-al meu a ajuns în Anglia și lucrează ca hamal într-un hotel londonez, fiind bine plătit, însă el are un „of”: „acolo nu mai sînt…domnu’ inginer”.
Atras fiind nu de dimensiunea materială a activității de profesor universitar (?!), ci de satisfacția de a forja caractere și de a forma specialiști, deplîng situația atîtor studenți eminenți care au înclinare spre inovație și care nu pot fi repartizați în universitățile sau institutele de cercetare din România. Nu puțini sînt studenții care îmi pun întrebări retorice de genul: Gheorghe (Gogu) Constantinescu, cel care în 1904 a terminat Școala de poduri și șosele din București și în 1910 s-a stabilit la Londra, inventatorul mitralierei sonice, la care cadența de tragere este sincronizată cu rotația elicei, astfel ca gloanțele să poată trece printre pale fără să le atingă, ceea ce a dus la cîștigarea supremației spațiului aerian de către aviația engleză în timpul Primului Război Mondial, ar fi putut să realizeze cele peste 120 de brevete în țara noastră? În acest context paradigmatic merită amintită strălucita carieră științifică pe care a făcut-o Joseph M. (Moses?) Juran în străinătate. Născut în 1904 lîngă Ploiești, el a emigrat la vîrsta de 8 ani, împreună cu părinții lui, în S.U.A. A obținut în 1924 un B.S. (Bachelor of Science) în domeniul electric la Universitatea din Minnesota și în 1936 un J.D. (Juris Doctor) la Universitatea din Loyola. Primul lui „job” a fost la General Electric. La vremea aceea conceptul de calitate nu era bine definit. El a fost autorul așa-numitului „Quality Planning Road Map” (Foaia de parcurs a planificării calității), care i-a adus recunoașterea de „părinte” al managementului calității totale. Cele 12 cărți ale lui au fost traduse în 16 limbi. I-au fost acordate 40 de titluri de „Honoris Causa”. În 1954 a fost invitat în Japonia, unde a început să țină o lungă serie de conferințe în domeniul managementului calității totale. Interesul japonezilor pentru acest subiect a fost enorm, iar broșurile cu textele acestor conferințe s-au vîndut la chioșcurile de ziare ca pîinea caldă. Pentru contribuția adusă refacerii industriei japoneze, Juran a fost decorat personal de către împăratul Hirohito cu „Al II-lea Ordin al Comorii Sacre”, cea mai înaltă distincție acordată unui cetățean străin. De asemenea, președintele american Ronald Reagan l-a decorat cu „Medalia Națională a Tehnologiei”.
Neavînd puterea unui guvernant ca să iau măsuri de micșorare a acestui exod, nu-mi rămîne decît să constat, cu multă părere de rău, că țara suferă prin absența tinerilor emigranți, dar, pe de altă parte, le doresc tot binele din lume, oriunde ar…fugi.
Lasă un răspuns