Doru CIUCESCU
Șpaga în România se întinde de pe malurile Dîmboviței pînă la cel mai îndepărtat plai mioritic. Acest adevăr face obiectul numeroaselor știri și comentarii apărute în mass-media națională și internațională. În cele ce urmează vă voi relata aspecte ale acestui flagel al societății românești, așa cum le-am observat la punctul de frontieră Turnu din județul Arad, cu ocazia unei deplasări în Italia, efectuată în cadrul unei colaborări dintre Universitatea din Bacău și Universitatea din Ancona.
În perioada sfintei sărbători a Paștelui, mii de români care și-au găsit de lucru în străinătate au dorit să-și vadă familia sau pe cei apropiați din țară. Dintre aceștia, foarte mulți au venit din Italia și au preferat autocarul ca mijloc de transport datorită, în primul rînd, prețului mult mai scăzut oferit de transportatorii rutieri, comparativ cu cel al companiilor de aviație. La întoarcere, în cele aproape 48 de ore de călătorie, pasagerii au avut timp pentru a schimba o vorbă între ei, de a comunica bucurii sau supărări pe care le-au trăit în cele cîteva zile petrecute în România.
Autocarul companiei „Atlassib”, un superb „Volvo” prevăzut cu grup social, a sosit cu o întîrziere de o oră la Bacău, după ce a „cules” călători din Suceava și Roman. În continuare, au urmat escale pe teritoriul românesc la Onești, Brașov, Făgăraș, Sibiu, Sebeș, Deva, Lugoj, Timișoara, Arad. „Am ales «il pullman» (autocarul) deoarece biletul m-a costat 190 de euro, în timp ce avionul m-ar fi costat aproape dublu”, mi-a spus ocupantul banchetei din fața mea. În vîrstă de 48 de ani, mic de statură, slab, dar energic, cu ochii de un albastru-spălăcit, care contrastau puternic cu tenul închis, avînd sub nas o mustăcioară bine îngrijită, „il signore” (domnul) Petre avea chef de vorbă. „Lucrez de doi ani ca «domestic» (om în casă) la un bătrîn în vîrstă de 96 de ani, care locuiește într-un sat de lîngă Foggia. Mă plătește cu 400 de euro pe lună, dar dorm și mănînc în casa lui”. „În sudul Italiei se plătește mai prost decît în nord”, a intervenit vecina de lîngă el. „Pentru aceeași muncă, la Milano poți primi 700 sau chiar 1000 de euro”, a continuat „signorina” (domnișoara) Erika, o mediașancă vorbitoare de maghiară și germană încă din copilărie, iar de engleză și franceză în urma studiilor superioare efectuate la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. În plus, vorbea la perfecție limba italiană, pe care a învățat-o vocațional, prin natura serviciului de agent de vînzare directă, din ușă în ușă, a asigurărilor de viață. Cu înălțimea de aproximativ 1,70 metri, cu ochii de culoarea cerului senin și cu forme care pot fi văzute în tablourile pictorului olandez Pieter Paul Rubens, în vîrstă de 28 de ani, „signorina” Erika avea o putere de convingere înăscută. „Doresc să urmez studii de marketing în Italia, pentru a mă perfecționa” a continuat Erika, iar eu eram convins că așa se va întîmpla. „Patronul meu, foarte bogat, de origine indiană, mă plătește cu un salariu fix de 1000 de euro, la care se adaugă un procent din vînzări. Am la dispoziție o mașină de serviciu, o diurnă de 35 de euro, iar facturile de motorină îmi sînt rambursate. Dar vă asigur că, în ciuda acestor cheltuieli, aduc un profit bun patronului meu. Am închiriat o garsonieră pentru care plătesc 200 de euro pe lună, însă doresc să mă împrumut la bancă pentru a-mi cumpăra un mic apartament, care s-ar putea să mă coste 100 000 de euro. Am venit în țară pentru a-mi rezolva la Consulatul Italiei din București problemele legate de obținerea permisului de «seggiorno» (sejur). În ciuda acestor realizări, mămica mea mă întreabă mereu dacă mi-am găsit bărbatul potrivit pentru a mă căsători. Cred că voi rezolva și această problemă la anul”.
Ajunsă la acest subiect, Erika și-a întrerupt debitul verbal, parcă pentru a mai reflecta puțin asupra ultimei afirmații. De această pauză a profitat domnul Petre care, între timp, a sorbit de mai multe ori dintr-o sticlă cu etichetă de „Cotnari”. „Bătrînul meu, «il signor Corleone», în ciuda vîrstei venerabile, se poate deplasa nesprijinit, iar seara are plăcerea să stea pe un scaun în fața porții și să privească strada. Trăiește dintr-o pensie de 1100 de euro. Hrana îl costă numai 200 de euro, chiar dacă zilnic avem la masă carne. Are unele capricii pe care sînt obligat să i le respect cu sfințenie. De exemplu, între orele 13 și 16 trebuie să nu mă mișc, să nu fac nici un fel de zgomot, pentru ca el să poată dormi liniștit după masa de prînz. Cît am lipsit, i-am dat telefon și mi-a spus că a angajat temporar un «marocchino» (marocan), care i-a furat banii din casă și televizorul. De aceea, m-a rugat să mă întorc «subito» (imediat) în Italia”.
În sfîrșit, am intrat în punctul românesc de frontieră de la Turnu. Una dintre pasagere a început să facă o colectă de 5 euro de la fiecare pasager pentru ca formalitățile cu poliția și cu vama să meargă mai repede. O domnișoară a spus că va plăti cei 5 euro după ce va trece în Austria, deoarece are exact 500 de euro, suma minimă de intrare în Uniunea Europeană. Unul dintre șoferi i-a replicat că „eu muncesc de n-am timp să-mi schimb…chiloții, iar alții vor să treacă frontiera fără nici un efort suplimentar” (!). Toți banii strînși de la pasageri au ajuns în buzunarul acestui șofer. Cu toate acestea, am așteptat cam 7 ore ca să trecem în Ungaria (!). Unde au ajuns în final cei peste 200 de euro, numai șoferii știu. Tot la frontieră s-a constatat că unii dintre pasageri au fost în neregulă cu pașaportul, în sensul că au stat 90 de zile în Italia, după care s-au întors în România, unde au rămas numai cîteva zile. Acest lucru contravine condiției impuse de Consiliul Europei atunci cînd s-a eliminat obligativitatea vizei de intrare în spațiul Schengen pentru cetățenii români, și anume, de a sta într-un semestru cel puțin 90 de zile în România. Totuși, cu șpagă, s-a putut trece peste directiva Consiliul Europei (!). Fiecare dintre pasagerii români aflați în neregulă a coborît din autocar și, în întunericul nopții, a dat șpagă 100 de euro unui polițist român. După cîteva sute de metri autocarul a intrat în punctul ungar de frontieră de la Battonya. Acolo, fiecare dintre aceiași pasageri români a coborît din autocar și a dat o șpagă de 50 de euro unui polițist ungur. Astfel, cu buzunarele ușurate de 150 de euro, toți acei români aflați în neregulă cu pașaportul au fost lăsați să treacă frontiera Uniunii Europene. Autocarul și-a reluat cursa spre Italia, iar în minte mi-a venit întrebarea retorică: dacă, la frontieră, corupția unui polițist român este de două ori mai mare decît cea a unui polițist ungur, de cîte ori este mai mare corupția din interiorul României, comparativ cu aceea din interiorul Ungariei?
Lasă un răspuns