Săptămîna trecută, Guvernul României a avut răgazul să se gîndească și să se ocupe de propria sa organizare. Găsind că 27 de ministere sînt o povară prea grea pe capul oamenilor, mai acceptabil ar fi să rămînă doar 14. Așa ne mai despovărăm și noi de grosolănia oarbă a unor indivizi urcați, dracu știe cum, în cîrca țării. Dar, oare, între făptuitor (Guvern) și fapta sa n-au existat interstiții, spații de cîntărire a riscurilor de a tăcut atîta timp, ba chiar a notificat public eficiența tuturor miniștrilor săi? Nu pot să cred că maniera în care dl Cozmîncă mînuiește cuvîntul precum minerii bîta a trecut neobservată la un prim ministru școlit, totuși, la academii de înalte studii. De asemenea, nu pot crede că nu s-a văzut că majoritatea miniștrilor vizați a fi „reformați” au trucat ineficiența lor și adevărurile crude precum „sărăcia”, „viața grea”, cu termeni mai acceptabili ca „dificultăți de tranziție”, „criza mondială”, „ingerințele străine” etc. De altfel, nici cei propuși a rămîne pe funcții nu sînt mult mai breji. De cîte ori n-am auzit noi pe dl Dan Ion Popescu spunînd în loc de economie falimentară, „speculații bancare”, „indisciplina agenților economici”, iar în loc de catastrofă că „avem unele greutăți”. Corupției i se spune „exagerări ale presei”, „afirmații calomnioase”, iar cînd corupția devine corupție cu ochi și cu sprîncene i se zice „proprietatea afectivă”, ca în cazul doamnei Rodica Stănoiu sau se tace strategic precum dl Nicolae Văcăroiu – BID. Această virtuozitate a eufemismului este o moștenire a ceaușismului, cînd scumpirilor în lanț li se spuneau „reașezări de prețuri”, practicate cu brio și de actualul guvern, la care adaugă lunar „taxe de audit”, „creșteri de accize la alcool și tutun” sau ne amenință cu „asigurări obligatorii de locuințe” și alte numeroase „invenții financiare” destul de jecmănitoare pentru o populație adusă și așa la sapă de lemn. Dintre „finețurile guvernamentale” propuse, îngrijorătoare mi se pare trecerea administrației locale la Ministerul de Interne. Cu alte cuvinte, asta înseamnă a da consiliile județene și primăriile pe mîna poliției. Făcuse Ceaușescu altfel? Nu dăduse el toată țara pe mîna securității?
Peste toate astea, din luarea de poziție a președintelui țării și a primului ministru rezultă că guvernului nu i se poate imputa nimic, că se mișcă glorios după un traseu pe care nu-l periclitează decît greșelile altora sau reaua voință a cine știe cui. Deși mulți miniștri stau pe un morman de suspiciuni și scandaluri (a se revedea cazurile Șerban Mihăilescu, zis Micki Șpagă, Miron Mitrea, Vasile Dîncu, Dan Matei Agathon, Daniela Bartoș, Rodica Stănoiu etc), nimeni nu s-a grăbit să-și pună problema retragerii față cu nebunia vremurilor, la care o contribuție esențială o au chiar domniile lor. Ba mai mult, singurul discurs politic al președintelui și prim ministrului privind îndreptarea țării vizează MUNCA. În acest fel, este discret culpabilizată populația. „Trebuie să muncim, să luăm în piept greutățile, să investim efort și totul se va îndrepta cît de curînd, o să vedeți”, ne asigură dl Ion Iliescu. Această mistică a muncii (deviză bovină a ideologiei marxist – leniniste, specifică politicienilor noștri), pune între paranteze însăși umanitatea omului muncitor. Dacă motivația muncii lipsește prin retribuirea ei meschină, dacă șnapanii desfigurați de mirajul căpătuielii prosperă sub ochii noștri, dacă valoarea socială a producătorului este anulată prin desconsiderarea cu care i se aplică sute de taxe împovărătoare, invocarea MUNCII ca remediu contra descompunerii sună a simplu îndemn pentru vite. Atîta timp cît agramații ne dau lecții de moralitate din înălțimea funcțiilor publice, cît ordinea devine nostalgie a dictaturii și bunului plac, iar libertatea e înțeleasă ca acces nelimitat la nelegiuire, îndemnul la muncă devine ineficient și inoperant. Pentru ce și pentru cine să muncim? Pentru a vedea baronii etalîndu-și cu ostentație bunăstarea rezultată din afaceri murdare? Desigur, nu îndemn pe nimeni la nemuncă. Trebuie, însă, s-o prestăm pe fondul unui proiect socio – economic de ordin superior. Simpla enunțare a dorinței României de a se integra în Europa este un țel, dar nu este suficient. Trebuie redefinită munca în termeni concreți, bine determinați, care să depășească sfera abstractului, fie că vizează viitorul mai îndepărtat sau mai apropiat. Întîi să avem încredere în executivul care ne cere să muncim, să resimțim benefic efectele eforturilor noastre, să ni se ofere un alt orizont decît cel al oboselii inutile sau al divertismentului ieftin. Ne-am cam săturat de circurile festiviste de o platitudine inimaginabilă, sărăcăcioase și șleampăte, oferite din belșug de diverse „personalități de vază” din Capitală sau din tîrgurile țării. De-abia cînd treburile vor merge bine, cînd vom avea cuvînt de onoare, obiective bine conturate și respect pentru munca cetățeanului vom ști că în fruntea țării ne-am ales conducători incapabili de duplicitate. Și nu dintre cei dispuși să acuze presa că din cauza cuvîntului scris capotăm iremediabil. Vezi Doamne, nu din cea a incompetenței, superficialității și lipsei de imaginație a unui executiv pe care nu-l mai dorim. (Vasile PRUTEANU)
Lasă un răspuns