Vasile PRUTEANU
S-au înmulțit – fără explicații dogmatice – acte și fapte ale clerului ortodox care cultivă semidoctismul ca pe o obligație profesională. Sărbătorirea „Invierii Domnului” pe plajă, pe scene cu altare improvizate, participări la festinuri politice sau ungeri de regi țigani cu binecuvîntarea ecleziastică, mă face să cred că destul de multe înalte fețe bisericești s-au transformat în simpli funcționari, fără să-și pună problema responsabilităților care le revin, ca și cînd de vină n-ar fi decît diavolii și sminteala cîtorva rătăciți. Nu vreau să pun clerul sub acuzații „penale” și nici să-l înfățișez în întregul său ca pe o icoană apocrifă. Dacă nu pot fi de acord cu atitudini deviante sau cu false evlavii, cer slujitorilor BOR să recitească IOV. Vor vedea că cel care cere socoteală lui Dumnezeu însuși este mai plăcut Duhului Său, decît liota teologilor care-l servesc birocratic, mormăind argumente gata făcute. Nu înseamnă că recomand blasfemia, dar sînt convins că și înregimentarea călîie în realitățile „societății de tranziție”, apologetica siropoasă și acceptul aroganței țigănești sînt forme de blasfemie. Și asta înlăuntrul unei religii care pune un preț imens pe libertate și îndrăzneală. Prezența clerului la festivități zgomotoase, ca cele de la Constanța, Mangalia sau Curtea de Argeș duce gîndul mai degrabă spre circumstanțele în care a fost dată Legea cea Nouă a lui Hristos, în raport cu Legea cea Veche a lui Moise, arătată pe muntele Sinai în tunete, fulgere, trăsnete și foc. Legea cea Nouă se arată „înlăuntrul unei case”. Nu sublimitatea o caracterizează, ci proximitatea. „Casa” înseamnă ordine simplă, funcțională, teritoriu bine delimitat. Pentru a se manifesta, Dumnezeu are nevoie de o asemenea ordine. Orice ieșire spectaculară este contrară Legii Hristice. Pentru că Iisus nu se exprimă ca exces al nemărginirii, ci ca asumare paradoxală, scandaloasă, a unei limite – „CASA”. Toată Teologia Întrupării (simplă, nesofisticată) de aici pornește: de la coborîrea Atotștiutorului „înlăuntrul unei case” din Bethleem, unde Dumnezeu ia chip de Om. Sigur, între Legea Veche și cea Nouă nu e o deosebire apologetică, ci una „tehnică”. Înlăuntrul Revelației nu încap discriminări. E vorba mai curînd de libertatea de a se manifesta a Duhului Sfînt, de suplețea strategiilor sale dinaintea diversității neamurilor. Legea lui Hristos nu se adresează insului solitar, cu ambiții și ifose de Mihai Viteazul, ca recent încoronatul Ilie Stănescu ca rege al tuturor țiganilor, după slujba de ungere de la Curtea de Argeș. Legea se adresează și se transmite numai celor „care șed laolaltă”. E darul binecuvîntat al conviețuirii în credință și pietate, a consimțirii și compătimirii înăuntrul Duhului. Acest DAR îl așteptăm „odihnindu-ne într-o adîncă liniște”. Ce o fi avînd în comun ieșirile spectaculare cu Sfînta Scriptură mi-e foarte greu să spun. Cred că nimic. Nici una dintre aceste activități așa zis ecleziastice nu concordă cu felul de a fi al creștinătății. Percep, mai degrabă, portretele corupte de atavisme lumești ale unor clerici zgomotoși, suficienți, obedienți, cu o inteligență mai curînd „discretă” de cît reală. Acești prelați nu se deosebesc cu nimic de creștinul „de forum public”, de militantul de piață cu evlavie ostentativă, utilizînd cuvinte mari și o „pedagogie” teatrală bună mai curînd pentru iarmaroace și tîrguri de samsari de cai. Cînd și acest tip de prelați cu suflet strîmb rostesc, în miezul nopții de Paște, „Hristos a Înviat” sînt întru adevăr. Dar puțin îi interesează dacă a doua zi vor reîncepe să bată cuie în rănile Adevărului răstignit.
După atîția ani de subordonare a Bisericii față de o autoritate și un regim politic nelegitim, marile urgențe țin de reconstrucția sufletelor, de reașezarea credinței în vadul ei normal, de regăsirea prestigiului real al Bisericii. Nu cu slujiri de tip discotecă sau panarame de bîlci cu vag aspect ceremonial vom putea face această nobilă lucrare. Și apoi nu e deloc necesară zdruncinarea încrederii românilor în Biserică. Este prea deajunsă zdrobirea (de către PSD și Guvernul condus de Adrian Năstase) a credibilității instituțiilor statului, ca să mai suportăm încă o palmă deloc cuvioasă pe orazul Bisericii.
Lasă un răspuns