Vasile PRUTEANU
Un fenomen îngrijorător de periculos pentru o democrație mi se pare a fi încercarea de eternizare la putere a unor oameni ajunși conjunctural în postura de conducători sau în cea de a lua decizii politice în totală contradicție cu realitățile. Partidul de guvernămînt (PSD) nu are aerul că își poate reprezenta o situație în care să nu mai fie „de guvernămînt”. Atunci cînd decența guvernării e fisurată, PSD-ul trece la remanieri sau restructurări fără eficiență, reținînd în posturi ministeriale cheie tocmai pe cele mai contestate personaje, suspectate de corupție și evident ineficiente. Ceea ce încă nu se cunoaște sau nu se acceptă este faptul că un sistem democratic impune limite de timp ierarhiilor superioare ale Puterii. Cel ales sau numit într-o funcție de rang înalt trebuie să știe că aceasta nu-i revine pe viață. Cu atît mai mult dacă este implicat într-un scandal public sau a impus hotărîri cu urmări sociale nefirești, dacă nu chiar catastrofale. În asemenea condiții, principala obligație a celui vizat este DEMISIA. În țările cu adevărat democratice instituția demisiei ține de firescul vieții politice. La noi, dominantă rămîne încă „agățarea” cu toate puterile de funcție. Maladie gravă moștenită din sistemul totalitar. În occident, simpla bănuială de corupție, un discurs parlamentar inabil, un oarecare scandal privat, un gest deplasat, o minimă ambiguitate se transformă automat în demisie. România oferă un spectacol diametral opus celui din occident, fiind teritoriul unde cei vehement contestați sînt fie avansați (a se vedea cazul Cozmîncă), fie mutați din posturi executive în structurile parlamentare (Nicolae Văcăroiu, Ristea Priboi, Gheorghi Prisecaru), fie pur și simplu menținuți fără nici o explicație plauzibilă (Rodica Stănoiu, Dan Ion Popescu, Ilie Sîrbu, Vasile Dîncu). Încăpățînarea de a rămîne în sferele Puterii este inabil travestită în „grijă pentru stabilitatea țării”, fără ca nimeni să-și dea seama că așa numita stabilitate se percepe ca un amenințător imobilism politic, camuflînd adesea vanități din cele mai prozaice. În cei peste 13 ani de tranziție, demisiile petrecute la vîrful Puterii se pot număra pe degetele de la o mînă. Mai întîi Petre Roman, dar cam forțat de mineri și de voința domnului Ion Iliescu, apoi Andrei Pleșu din înțelepciune și neacceptare a „ordinelor care se execută și nu se discută”, apoi Adrian Severin, ca urmare a stîngăciei cu care s-a luptat cu „agenturile de spionaj” și cu așa-zisele liste de trădători. Ultimul și cel mai recent demisionar este Cosmin Gușă, secretarul general al PSD. Afectiv nu l-am simpatizat pe acest bătăios politician din cauza tonului sentențios și a atitudinii exagerat de dure în combaterea oricărei idei venite dinspre Opoziție, indiferent dacă era bună sau destul de anemică. Gestul lui impune respect, pentru că a înțeles că demisia nu e o catastrofă ireparabilă și nici un gest rușinos în urma căruia rămîi stigmatizat. E un mod de a admite limitele unei încercări și a unei situații la care ai vrut să pui umărul. De aici înainte cauți cu seninătate altă șansă pentru o nouă provocare. Ai deplina libertate de alegere, în concordanță cu propria ta interioritate. Admir pe cei care nu așteaptă să devină insuportabili, să fie socotiți oameni fără rușine, de vreme ce nici o incriminare publică nu-i clintește și nici un protest nu-i tulbură. Încremenirea pe scaunul puterii nu duce decît la o inerție păguboasă, fiind totodată dovadă certă că nu se dorește cu tot dinadinsul ca țara să fie alta decît cea dinainte de ’89, că regulile jocului politic sînt schimbate radical, că nimeni nu mai părăsește Puterea la ordinul unui satrap, ci de bună voie, neașteptînd să se prăbușească odată cu acesta. Mai ales atunci cînd politicul pierde simțul realizabilului și se angajează în proiecte fără șansă de aplicabilitate, precum „Dracula Park”, privatizarea antreprizelor industriale pe un leu sau prin falimentara metodă Mebo, vînzarea en-gross a Insulei Mari a Brăilei unui afacerist veros, precum Culiță Tărîță ș.a. Odată urcați în cîrca Puterii, astfel de oameni încearcă să-și clădească un soclu iluzoriu pentru eternitate și nu-i mai poți da jos decît printr-un brînci electoral bine țintit.
Lasă un răspuns