PUR ȘI SIMPLU Soartă de cobai

Doru CIUCESCU

Tranziția de la socialism la capitalism, începută la 22 decembrie 1989, a găsit industria românească, în care s-a investit masiv în anii ’60 și ’70, cu echipamentele tehnologice (mașini, utilaje și instalații de lucru), mijloacele de transport și aparatura birotică foarte mult depreciate fizic și moral și, în marea majoritate a cazurilor, amortizate complet. A fost normal ca, în condițiile unei piețe interne devenite din ce în ce mai libere, produsele românești să fie concurate tot mai mult și mai eficient de produsele din import. În consecință, marea majoritate a întreprinderilor de stat au început să aibă probleme tot mai mari, înregistrînd cheltuieli superioare veniturilor, înglodîndu-se în datorii și disponibilizînd personal. Astfel, a devenit imperioasă înnoirea echipamentelor tehnologice, a mijloacelor de transport și a aparaturii birotice, altfel spus, s-au impus retehnologizarea și modernizarea întreprinderilor de stat. Care ar fi fost posibilitățile de a se realiza infuzia de capital atît de necesară? Răspunsul la această întrebare poate avea 3 variante principale: 1) investiții ale statului român; 2) investiții ale întreprinzătorilor români; 3) investiții ale întreprinzătorilor străini. Prima variantă a căzut din capul locului datorită, pe de o parte, angajamentelor față de F.M.I. și U.E. luate de guvernele României de după 1990. Pe de altă parte, se știe că guvernanții sînt interesați de îmbunătățirea activității unei societăți comerciale de stat în special cînd performanțele acelei societăți au conotație politică. Un alt motiv a fost că guvernele nu pot să-și permită bugete în care să fie prevăzute capitole de investiții de o asemenea anvergură. Astfel, s-a ajuns la soluția privatizării, adică la cedarea de către stat a totalității sau a unei părți din bunurile sale dintr-o societate comercială unor investitori privați. După privatizare, societatea comercială în cauză poate rămîne în controlul statului sau în controlul deținătorului majoritar al capitalului.

În prezent, activitatea de privatizare este coordonată de Autoritatea pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului (A.P.A.P.S.), înființată prin Ordonanța de urgență nr. 296 din 2000 și completată cu Ordonanța de urgență nr. 13 din 2002. Principalele obiective ale A.P.A.P.S. sînt următoarele: 1) vînzarea către sectorul privat, prin metodele prevăzute de lege, a pachetelor de acțiuni deținute de stat în societățile comerciale; 2) administrarea în calitate de acționar semnificativ sau majoritar, după caz, a societăților comerciale aflate în portofoliu, la care statul are acțiuni; 3) controlul cu privire la modul în care sînt respectate clauzele din contractele de privatizare, precum și supravegherea societăților în cauză în ceea ce privește gradul de realizare a performanțelor economice și financiare asumate prin contractul de privatizare; 4) restructurarea societăților comerciale și acordarea asistenței financiare necesare retehnologizării și modernizării acestora. Situația repartizării acțiunilor societăților comerciale era, în 2001, următoarea: A.P.A.P.S. – 15,43 procente, sectorul privatizat de A.P.A.P.S. și F.P.S. – 8,86 de procente, Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor – 4,36 de procente, Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuințelor – 2,74 de procente, Ministerul Industriei și Resurselor – 48,63 de procente. Repartizarea capitalului social vîndut a fost următoarea: 8789,77 miliarde de lei în cazul întreprinderilor mari, 70,08 miliarde de lei în cazul întreprinderilor mijlocii și 63,85 de miliarde de lei în cazul întreprinderilor mici. Printre privatizările de succes, A.P.A.P.S. menționează CAROM Onești, CHIMCOMPLEX Borzești, LETEA Bacău și RAFO Onești (!?).

Dilema privatizării cu investitori români sau străini a fost obiectul unor confruntări la nivelul guvernelor și opiniei publice. La începutul tranziției era evident că, în general, investitorii români erau relativ săraci și nu puteau să-i concureze pe cei străini. Au fost și unele excepții, formate din foști angajați ai unor societăți române de comerț exterior sau societăți mixte, care au avut resursele necesare și au investit la începutul anilor ’90 sume cuprinse între sute de mii și sute de milioane de dolari (?). Misterul posesiei acestor sume enorme de către foștii „oameni de tip nou, constructori ai comunismului” ar fi putut poate să-l lămurească Nicolae Ceaușescu, dacă n-ar fi fost împușcat la repezeală. Lupta contra concurenței străine a unor investitori români, care nu aveau resurse, dar aveau lobby pe lîngă diriguitori, s-a manifestat, în special, prin temporizarea privatizării. Așa a apărut lozinca: „Nu ne vindem țara!”. A urmat șicanarea unor investitori străini fie cu legislația mereu schimbătoare, fie cu pretenția unor comisioane descurajatoare. În același timp, unii dintre potențialii investitori români încercau să acumuleze resurse. S-a trecut la devalizarea unor bănci. Un exemplu în acest sens este gaura neagră creată la BANCOREX, în valoare de 2 miliarde de dolari (!), deoarece 85 de procente din creditele acordate nu au fost performante. Un caz notoriu a fost cel al Anei Capetti, angajată a acestei bănci, care a acordat unei singure persoane credite preferențiale de 323,7 miliarde lei, îninte de constituirea garanțiilor materiale. Fiecare român a plătit aproximativ 100 de dolari pentru ca unii conaționali să acumuleze resurse de la BANCOREX. George Constantin Păunescu a declarat sfidător: „Nu pot pune pe masă banii care i-am luat pe sub masă”. Cum poate fi interpretată această declarație? Un alt exemplu de tristă amintire este crearea jocului de întrajutorare „CARITAS”, care a început în aprilie 1991 și a continuat pînă în 1994. Ioan Stoica a fost arestat la 25 august 1994 și a ieșit din închisoare la 14 iunie 1996. S-au înregistrat 256 400 de păgubiți, dar și un mare număr de profitori ai unei părți din totalul depunerilor, care s-a ridicat la suma de 1 257 miliarde de lei (!).

În prezent, nimeni nu mai strigă lozinca: „Nu ne vindem țara!”. Investitorii români au crescut ca număr și resurse, ceea ce a constat și revista „Capital” atunci cînd a publicat „Top 300″. Problema este că investitorii străini, mai ales cei care ar fi venit din țările dezvoltate, ar fi adus cu ei și metodele moderne de management. Dar românii sînt răbdători. Așa cum s-au lăsat înșelați pentru ca unii dintre actualii investitori români să-și creeze resursele necesare, tot așa vor sta pe post de cobai pînă ce unii dintre patronii lor români vor învăța ce înseamnă managementul modern.