Vasile PRUTEANU
Aud din ce în ce mai des voci nostalgice. La nici un deceniu și jumătate de la dispariția lui Ceaușescu, unora le e dor de o stare de lucruri care nu s-a putut curma decît cu sînge. Era mai bine pe vremea Împușcatului, se grăbesc să spună oameni care n-ar fi spus asta nici în ruptul capului. Poate dacă li se ordona sau erau grav amenințați. Imaginați-vă cît de interzis am rămas auzind pe unul dintre cei mai rebeli scriitori băcăuani (al cărui nume nu-l consemnez din respect pentru opera sa), că regretă faptul de a nu se fi înscris în PSD, căci, iată, pesederizarea ia proporții uriașe, tinzînd să devină un partid – stat, unic și indivizibil. El, care nu s-a sfiit chiar în vremurile de cumplită restriște, de limite infernale impuse gîndirii libere să atace virulent activiștii de partid și metodele lor, să-i minimalizeze și ridiculizeze, asemuindu-i cu cele mai urît- mirositoare dejecții umane. Se pare că ceva anormal s-a întîmplat, ori nu sîntem încă pregătiți pentru aerul tare al normalității. Admir verticalitatea profesorului Lupu și a fostei directoare a școlii din Sascut, care n-au cedat șantajului de a se înscrie în PSD și au demisionat. Îi disprețuiesc pe primarii care s-au supus presiunilor, abandonîndu-și convingerile fără să opună o rezistență îndîrjită tendințelor totalitare. Să ne fie oare dor de aburul sulfuros al disciplinei de partid, de cele două ore de televiziune omagială, de amnistiile criminalilor de drept comun, de stadioane în care oamenii scriau lozinci cu trupurile lor, de CAP-urile unde copiii noștri făceau agricultură împreună cu artiștii și funcționarii? Cum e cu putință o asemenea anamorfoză, o astfel de schimonosire a memoriei?
O explicație pe care de-abia sînt capabil să o găsesc este sfînta prostie omenească, pentru care lucrul cunoscut, chiar dacă e rău, e mai confortabil decît aventura de a gîndi cu propriul cap. Mi se va reproșa cu siguranță că libertatea e foarte comestibilă, dar nu ține de saț. În momentele grele prin care trecem, memoria noastră selectivă lucrează numai cu culori pastelate. Am avut o oală de carne din cînd în cînd? Am avut de lucru, o locuință, un steguleț de fruntaș în producție cînd spărgeam normele? Am avut! O dată am fost în concediu la Căciulata și chiar într-o delegație la Vîrșeț sau Varna. Cînd ți-e foame nu te mai îngrozește coada din trecut la Alimentara (de la două noaptea) pentru o sticlă de lapte, sau un pachet de margarină. Nu mai vezi coada, vezi doar laptele sau margarina obținute după 6 – 7 ore de stat la coadă. Asta e ceea ce își mai amintește nostalgicul. Stegulețul, Vîrșețul, Căciulata și margarina. Prostia omenească operează doar cu obișnuința de a fi dirijată. E mai comod decît să-și asume răspunderi riscante. Acest tip de om preferă să trăiască în cultul salamului, chiar dacă asta se plătește cu pierderea identității.
O altă explicație a nostalgiei colective ar fi pofta dezmățată a liderilor PSD de a aduna capital politic, măsluind faptele și conștiințele, pofta de a recupera privilegii pierdute, cinismul de a găsi vinovat poporul pentru tot ce ei au stricat. Se speculează cu nerușinare instinctul uman de recuperare a trecutului (orice trecut) ca pe o valoare tezaurizabilă. Răul devine, în amintire, frumos colorat, epic și liric, uitîndu-se dimensiunile lui dramatice, atîta timp cît nu mai este actual. Dar, oare, nu mai este? Tendințele tot mai evidente de pesederizare a societății seamănă izbitor de mult cu cutremurătoarea piesă a lui Eugen Ionesco, „Rinocerii”. E de ajuns să-i privim pe Octav Cozmîncă, Daniela Buruiană, Rodica Stănoiu, Ioan Mircea Pașcu, Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu și numeroși alți parlamentari, membri ai executivului sau baroni locali, ca să ne dăm seama de pericolul imens care ne amenință prin încercarea de rinocerizare mai ales a conștiințelor firave. Sînt multe rele în lumea românească actuală, dar înainte (cînd se pretinde că era mai bine) era o LUME A RĂULUI. Iar răul e viclean, întrucît încearcă să te convingă că moartea spirituală e o formă de ordine, că verticalitatea morală nu-ți oferă stabilitățile spinării îndoite cu umilitate. Pericolul pesederizării constă, în ultimă instanță, în tendința de a ne ticăloși din nou, de a accepta minciuna ca pe un balsam al nefericirilor noastre cotidiene.
Lasă un răspuns