Răpitorul nu se lasă

Chiar dacă nu este vîrf de sezon, pasionații pescuitului la răpitor își pot încerca șansele în bălțile de la Răcăciuni și Orbeni și, de ce nu, chiar la „coada” lacului de acumulare de la Itești, unde rezultatele sînt, mai ales în primele ore ale dimineții, execelente. Și, de ce să n-o recunoaștem, nimic nu se compară cu capturarea unei știuci. Pentru majoritatea pescarilor prinderea unui asemenea pește reprezintă o adevărată delectare și nu în ultimul rînd, proba de rezistență într-ale pescuitului. Din cauza lăcomiei sale și a agresivității cu care își prinde prada, este denumită și „lupul bălților”. Atacă aproape tot ce mișca în jurul ei, chiar și semenii, canibalismul fiind cunoscut la această specie. Își pîndește prada și de cele mai multe ori atacă brusc fără a o urmări. Are o vedere foarte dezvoltată și o formă hidrodinamică superbă, care-i asigură o mișcare fulger, făcîndu-l un răpitor adevărat, cu puține rateuri. Preferă apele limpezi și liniștite, cu fundul curat, în care abundă peștii mici, prada ei favorita. Poate ajunge la dimensiuni impresionante, pîna la 1,5 metri, și 25-30 kgilograme, și trăiește între 18 și 25 ani.

Culoarea maroniu- verzuie cu galben pe spate și pe lateral, în modele de „camuflaj”, și alb-gălbuie pe burtă, creează senzația unui „culoar de siguranță”, o ajută să se ascundă în vegetația apelor în așteptarea prăzii, atrăgînd ca un magnet puietul și peștisorii din zonă. Poziționarea ochilor îi permite să mărească unghiul vizual, stabilind cu mare precizie distanța pînă la pradă. Botul lat, asemănator cu ciocul de rață, cu maxilarul inferior ieșit în afară, îi dă posibilitatea să prindă pești mai mari decît jumatate din greutatea sa, sau chiar un pește de dimensiunea ei (fapt des întîlnit chiar și la exemplarele de 2-3 săptămîni). Atît pe maxilarul inferior cît și pe cel superior știuca are o mulțime de dinți foarte ascuțiți orientați spre interior, prada ce a fost prinsă nu mai are șanse de scăpare. După prinderea prăzii, o intoarce în gură pentru a o înghiți cu capul înainte. Are o coadă puternică și mare, aripa dorsală fiind în apropierea ei, mărind astfel suprafața din spate, fapt ce-i asigură o pornire spectaculoasă din poziția de pînda și niște salturi din apă de 1-1,5m. Perioada de hrănire a știucii este destul de scurtă, 1-2 ore pe zi, după care se retrage perioade lungi în ascunzători, pentru digerarea hranei. Femela depune aproximativ 40 de mii de icre/kg, avînd perioada de depunere a lor de la mijlocul lunii februarie, pînă la mijlocul lunii martie, în apa mică, de aproximativ 5-10 cm. Femelele cresc mult mai mari decît masculii. După perioadă de împerechere, știucile pornesc înfometate la vînatoare printre cîrdurile de babușcă si bibani. Victimele ei fiind în majoritate pești bolnavi sau răniti în atacurile anterioare, știuca are și un important rol sanitar al apelor.

Tehnici de pescuit

Rotativele sînt năluci excelente pentru știucă, pentru apele mici cele mai bune fiind de mărimea 3-6, fără corp. În ape reci, rotativa dă uneori rezultate mai bune decît oscilantele sau alte năluci, la fel și în cazul apelor tulburi, vibrațiile emise de rotativă sînt mai puternice, iar știuca o detectează mai ușor.

Voblerele sînt cele mai bune năluci în apa mică. În ape de un metru, cu brădiș, orice altă nălucă ia brădiș și nu mai lucrează, pe cînd un vobler bine mînuit lucrează fără piedici, fără grabă, fără rateuri. Pentru pescuitul de suprafață se folosesc voblere plutitoare, cu sau fără barbetă. Aceste voblere au avantajul că nu se scufundă nici un pic, iar în cazul unei ape invadate de brădiă îl puteți folosi într-o apă de-o palmă. Oscilantele, rotativele sau voblerele își pot dovedi eficiența numai după încercări repetate, așa că nu mai așteptați sfaturi și folosiți-le. (Florin CRĂCIUN)