Razie de noapte cu jandarmii

Cu pușca în spate, în căutarea infractorilor

Plecarea de după amiază ne-a luat oarecum prin suprindere. Nu eram pregătiți din punct de vedere vestimentar pentru un raid de noapte cu jandarmii la conductele petroliere sau la pază și ordine publică. Am plecat cu speranța că nu vom regreta mai tîrziu că n-am venit mai sportiv îmbrăcați. Ajungem în aproape o oră și jumătate la destinație: postul de jandarmi Dărmănești. De acolo vor pleca pe teren echipele de ordine publică și jandarmii de la Detașamentul special de pază și intervenții la conductele petroliere. Bărbați tineri, cu arme, saci de merinde, stații de emisie recepție, într-o ordine oarecum lejeră, ascultă de ordinele unui subofițer. Sînt militari profesioniști cu toții. Munca lor este de prea mare răspundere pentru a-și permite să folosească militarii în termen. Bărbații primesc muniția pe care o pun în pistoalele mitralieră. Urmează împărțirea misiunilor. Abia acum află fiecare unde pleacă. „E mai bine așa. De ce să existe suspiciuni că ar „transipra” ceva de la noi? Fiecare află unde îi este locul chiar înainte de plecare, deși nu s-a întîmplat niciodată ca vestea că sosim într-un loc anume să ajungă înaintea noastră”, spune maiorul Gigi Țugulea, șeful Detașamentului Special de Pază și Intervenție la Conductele Petroliere (DSPICP) al Comandamentului Județean de Jandarmi. Bărbații sînt ușor stînjeniți de prezența unei femei printre ei. Încerc să mă strecor cît mai neobservată, deși este aprope imposibil măcar din cauza culorilor deschise ale hainelor. Aproape că se simțea plutind neliniștea de a fi „spionați” de cineva chiar în curtea lor, dar mai ales de a-i însoți în misiune, noi, niște străini, departe de orice rigoare militară. Aveam să mă confrunt ceva mai tîrziu cu un lucru simplu, dar atît de semnificativ în ceea ce privește importanța oricărui lucru, aparent banal.

Focurile de tabără, semnul că lacul este cercetat de multă lume

Așteptăm să se mai întunece puțin și plecăm pe urmele jandarmilor de la ordine publică. Cînd ajungem sus, la Barajul de la Poiana Uzului, este întuneric de-a binelea. Pe malul lacului, însă, focurile de tabără ne-au arătat că pe aici nu este deloc pustiu. Doi dintre jandarmi aprind lanternele pentru a ne lumina calea. Nu sînt sigură dacă așa prevăd regulamentele lor sau dacă pur și simplu nu au făcut acest lucru pentru siguranța noastră, a ziariștilor, să nu ne rupem vreun picior sau vreo mînă în vreo rîpă. În liniștea apăsătoare cu care coborîm către lac, foșnetul frunzelor călcate în picioare căpătă dimensiuni grozave. Ni se părea că orice pas mai apăsat sau vreo șoaptă scăpată pe o octavă mai înaltă le-ar putea desconspira prezența. Unul dintre jandarmi ne spune că prin zonă sînt vipere, iar un altul ne liniștește: „Este destul de răcoare ca să fie amorțite. Sînt agresive la căldură”, ne șoptește tînărul, dar pe noi ne trec fiori reci.

Într-un sfîrșit, ajungem la liziera pădurii. Prin semne, jandarmii ne îndeamnă să tăcem. De undeva de după niște tufișuri se aud voci de bărbați și femei. Rămîn în spate, suficient de aproape totuși ca să aud vocea aproape stridentă în liniștea mormîntală a plutonierului major Nicușor Munteanu, șeful Postului de Jandarmi din Dărmănești. „Bună seara! Vă rog să-mi prezentați actele dumneavostră la control și să-mi spuneți cu ce ocazie pe aici”, se adresează bărbatul grupului de tineri înmărmuriți de surpriză. După ce se mai dezmeticesc, cîțiva băieți spun că actele le-au lăsat în mașini, sus în stradă și se arată dispuși să străbată cărarea pe care tocmai venisem noi și să le aducă. Apoi, brusc, unul dintre băieți își amintește că are portmoneul în cort, și se strecoară înăuntru. Jandarmii își aruncă ochii în jur iscoditori. „Consumați droguri”, se aude vocea jandarmului și, aproape simultan, un cor de glasuri neagă vehement. Pe o față de masă întinsă pe pajiște direct, fetele aranjaseră frumos o cină. Chiar lîngă cort, ardea un foc de tabără zdravăn. De undeva de sub mal, pădurarul barajului ne arată un capăt de undiță improvizat dintr-o creangă de alun. Un jandarm zîmbește într-un colț de gură la vederea „sculelor” sofisticate. Pădurarul se mulțumește să rupă în două bățul și dă a lehamite din mînă. Nu asta era prada pe care o căuta el, ci setcile. O agitație ușoară ne îndreapăt din nou în jurul focului. „Cum? Sînteți născut pe șase august? Păi astăzi este ziua dumneavoastră. La mulți ani”, spune plutonierul major Munteanu. „Păi, tocmai de asta am venit aici”, spune ușor fîstîcit băietanul care făcea parte dintr-un grup de tineri, studenți și elevi din Moinești. „Nu stați să beți un pahar de șampanie cu noi?”, își încearcă norocul sărbătoritul. „Nu, mulțumim de invitație. Petrecere frumoasă, aveți grijă de foc și nu lăsați mizerie în urmă”, mai spune Munteanu, în timp ce grupul deja se îndrepta către inima pădurii în căutarea mașinilor care rămăseseră undeva pe șoseaua aflată la aproape 100 de metri mai sus.

La braconat pește în miez de noapte

Ieșim la fel de tăcuți și de liniștiți în ceea ce se numește Coada Lacului. Traversăm cu greu un pîrîu destul de liniștit, dar pentru noi, orășenii, năvalnic. Unul dintre jandarmi mă trage puternic de mînă pe mal cu doar cîteva clipe înainte de a cădea în apă. Apoi își cere scuze și spune că trebuie să ajungă neapărat în față pentru că are armă. Prima dată nu am înțeles semnificația spuselor lui. Abia apoi am înțeles importanța misiunii bărbatului din fruntea șirului. Și am înțeles atunci că amănunte nesemnificative pentru profani pot avea în cazuri de pericol real o importanță covîrșitoare. Așa am realizat că rigoarea militară îi învață pe bărbații aceștia tineri să dea aparențe nesemnificative unor lucruri care au în realitate o altă importanță pentru ei.

Lumina unei lanterne se apropie de noi și trăim cu impresia că este grupul celălalt cu care ar fi trebuit să ne întîlnim. Din noapte, o voce de femeie întreabă fără teamă: „Tavi, tu ești?”. „Da, eu sînt, vino mai încoace”, răspune aproape fără ezitare unul dintre jandarmi. Cînd se lămurește că nu-i cel pe care îl căuta, femeia înlemnește. Era ora 12 noaptea, în pădure, iar în fața ei erau cîțiva bărbați necunoscuți, înarmați. Aflăm că este economistă, că și ea și soțul sînt din Iași și că au venit în concediu. Chiar pe malul lacului, bărbatul habar nu avea de aventura prin care trecuse soția lui. Încearcă să explice jenat că au doar o undiță, că au venit abia de zece minute și că nu au prins nimic. „Dar permis de pescuit aveți?”, întreabă jandarmii. Bărbatul pleacă capul și răspunde abia șoptit că nu. Parcă la un semn, toate focurile care se vedeau pe marginea lacului se sting unul cîte unul. Cineva dusese vorba că se face razie. Plecăm către mașini, iar șeful de post recurge la o stratagemă care și-a arătat roadele imdeiat. Din difuzoarele ARO-ului din frunte se revarsă în noapte cîteva cîntece de petrecere. La doar cîteva minute după asta, flăcările jucăușe ne dau de veste că totul a intrat în normal. „Focurile au fost stinse și pentru că au văzut lumina farurilor. Cu muzica asta din difuzoare, au crezut că sîntem niscaiva „părăloși” veniți să chefuiască și au aprins focurile din nou”, spune unul dintre jandarmi. Apoi se împrăștie cîte doi sau trei și înconjoară lacul, oaspeți nepoftiți și nedoriți, braconierii care știu că nu-i de joacă cu militarii.

Goana după hoții de petrol prin conducte prin porumb

Îi lăsăm pe cei de la ordine publică și ne îndreptăm către partea opusă a Dărmăneștiului, în comuna Dofteana. Lanurile de porumb și miriștea rămasă după treirat capătă în lumina lunii străluciri care te înfioară. Foșnetul frunzelor de porumb se aude ca un scrîșnet sinistru de săbii. Nu-i mai văd pe cei dinaintea mea și dintr-o dată mă cuprinde o panică nebună. Puțin mai lipsește să strig după ei. Vocea domoală a maiorului Țugulea a fost cea care m-a oprit la timp să nu mă fac de pomină. „Avem și patrule fixe, și mobile, pedestre și auto pentru intervenție. Practic, 24 de ore din 24 jandarmii noștri patrulează tot ce însemană trasport petrolier prin conductele Conpet. De cînd am preluat noi paza, furturile s-au redus la minim și de aceea ne-a mirat și pe noi incidentul cu cei doi hoți de la sfîrșitul lunii trecute”, ne spune maiorul Gigi Țugulea, șeful DSPICP. Mergem alături în căutarea echipelor de jandarmi care patrulează pe cîmpuri. De undeva din dreapta se aude un zgomot imperceptibil. Două luminițe ciudate îmi dau de veste că un animal își face drum către noi. Nu știu de ce, parcă-i mai înfricoșător prin porumb decît prin pădure. Un lătrat scurt și prietenos îmi readuce singele în vine. Era un cîine rătăcit și la fel de speriat ca și mine. Se ține după noi și în scurtă vreme ne întîlnim și cu jandarmii de pe traseu. „Să trăiți! Nu s-a întîmplat nimic deosebit în sectorul nostru”, spune unul dintre ei. După cîteva apeluri prin stație către celelalte patrule aflăm că totul este în regulă și ne întoarcem către mașini, în stradă. Cîinele regăsește, bucuros, drumul către casă și o rupe de fugă de îndată ce iese la miriște. La fel de bucuroasă, regăsesc și eu familiaritatea mașinii. Sentimentul de siguranță deplină care mă copleșește îmi trezește în același timp și unul de rușine. Îmi spun în sinea mea, pentru a-mi obloji mîndria, că asta-i muncă pentru bărbați nu pentru femei fricoase. În fața noastră, șoseaua netedă ne îndeamnă să ne gîndim la un duș scurt și la un somn neîntors. În spate, cîțiva jadarmi patrulează prin porumbiști și păduri la liniștea somnului nostru. (Mirela ROMANEȚ)