RECHIZITORIU CHIRURGICAL SUB PRIVIREA LUI HIPOCRAT Relația medic – pacient

Continui discutarea unui important aspect al demersului medical: relația medic – pacient. Omul bolnav este mult mai sensibil, vrea să fie înconjurat de afecțiune, să vadă că cei din jur sînt interesați de starea sa. El nu se mai gîndește atunci la condițiile precare existente în sistemul ocrotirii sănătății. Dar, cum să mulțumești un om bolnav în această situație ce nu poate fi ignorată? Cînd la 40 de bolnavi revine o singură asistentă și o singură infirmieră? Medicului i-ar fi necesare 10 ore pe zi dacă ar sta de vorbă doar 15 minute cu fiecare bolnav. Cînd mai operează? Cînd mai ajunge acasă? Este normal ca bolnavul să fie nemulțumit. Să se considere neglijat. Pentru el ar trebui asigurate condiții mai confortabile decît acasă, întrucît se află într-o stare specială și necesită atenție, condiții speciale. Este medicul vinovat pentru că lipsesc minimum de condiții menționate? Cum poate el cu o mînă de oameni să supravegheze corespunzător atîția suferinzi care, practic, fiecare în parte are nevoie de asistență. Iată de ce, în mod șocant, medicul poate fi considerat și un inamic… public. De fapt, nici o specialitate și nici o muncă nu se compară cu cea a chirurgului! Invidiez profesiile care sînt departe de suferința umană. Nu puține au fost scenele care m-au marcat și pe care nu mi le pot scoate din minte. O mamă zdrobită de durere pînă în adîncul ființei sale fizice și psihice, mai are totuși resurse… sufletești să-și încurajeze fetița, care, după cîteva clipe a intrat în comă și a murit în urma unui accident de circulație. Un copil de 6 ani rămîne orfan de ambii părinți tot din cauza unui accident de circulație. Toate așteptările lui s-au ruinat într-o clipă. Viața lui a luat negreșit un alt sens. Nemeritat. Un tînăr de 26 de ani se stinge încet în urma unui cancer de colon. Este revoltat pe soartă. Este nedumerit de neputința medicilor. Este mîniat pe Dumnezeu. Mi-am amintit atunci versurile lui G.Coșbuc din „Moartea lui Fulger”: „De ce să cred în el de-acum / În fața lui au toți un drum, / Ori buni, ori răi, tot un mormînt / Nu-i nimeni drac și nimeni sfînt / Credința-i val, iubirea-i vînt și viața fum!”. Dar tot aici am găsit răspunsul: „Oricît de necăjiți să fim / Nu-i bine să ne dezlipim / De cel ce viețile le-a dat / O fi viața chin răbdat, / Dar una știu. Ea ni s-a dat ca s-o trăim”. Oricît de mare ar fi talentul unui artist, nu poate reda asemenea scene. Oricît de întinsă ar fi mărinimia unui bolnav, nu ne poate ierta pentru că el suferă de o boală pe care noi nu o putem trata și vindeca. Chirurgul care a ieșit din spital într-o zi însorită de primăvară, cu pomii în floare, cu cer albastru, nu se mai poate bucura. Cine a asistat la asemenea scene își dă seama ce înseamnă pentru oameni chirurgul, care de cele mai multe ori reușește să aducă pe linia de plutire bolnavi cu afecțiuni grave, sau cu leziuni multiple cauzate de accidente. Ce recunoștință ar trebui să aibă oamenii pentru cei care i-am salvat, cu prețul unui efort și dăruiri totale? Nu cred că vreodată s-ar putea cuantifica relația medic – pacient. Relație care nefiind panaceu rămîne totuși un paleativ. (Dr. Ioan HĂLMACIU, medic primar chirurg – Onești)