În acest început de mileniu, cînd resuscităm energiile creatoare ale națiunii pentru a ne așeza în rîndul popoarelor civilizate, apelul la tradițiile populare, din care, de mii de ani s-au ales și se vor alege nestemate geniale ale artei culte, folclorul scoate în evidență ceea ce gîndește și simte poporul: este o coordonată a geniului românesc, filon de aur al literaturii și artei noastre, de la care se inspiră prozatorii, poeții, compozitorii, pictorii, sculptorii. Creație a omului, cultura are, la rîndul ei, capacitatea de a modela personalități umane. Ca și natura, cultura este în continuă schimbare și reînoire, ea rămînînd în esență aceeași. Fiind însă un organism viu, segmente ale culturii pot să fie poluate, degradate, reflectînd astfel imaginea distorsionată a grupului social căruia îi aparțin.
Segmentul cel mai expus degradării este, fără îndoială, creația folclorică, ea nefiind apărată de nici un „drept de autor”. Folclorul este o parte integrantă a vieții sociale și spirituale a comunității care l-a creat și în sînul căreia trăiește. Cîntecele și dansurile tradiționale sînt manifestări complexe, strict determinate de contextul social. Cultura populară nu este un produs, ci un proces în care creatorul și contextul social formează o unitate indestructibilă. Procesul natural de transmitere a tradiției este înlocuit cu cel de inovator, care limitează prin selecție atît interpreții, cît și materialul artistic. Pentru membrii grupurilor cu tradiție, forma scenizată devine uneori mai reală sau mai autentică, decît cea naturală, căreia i se substituie. Elementele create pe scenă intră frecvent în circuitul folcloric, uneori în detrimentul formelor locale, poate mai puțin spectaculoase (exemplu „Hora Satului”- care se face din ce în ce mai rar). Vidul cultural creat prin standardizarea, profesionalizarea și comercializarea manifestărilor tradiționale nu a înlesnit oare recrudescența folclorului de mahala, cu puternice influențe orientale?
De aceea, în vederea revitalizării tradiției, directorii căminelor culturale, alături de învățători, profesori și preoți, ar trebui să păstreze și să valorifice folclorul local. Dar, a păstra înseamnă a înregistra, a cerceta tot ce înseamnă obiceiuri din sărbătorile calendaristice, dar și cele familiare, folclor literar, meșteșugari, portul popular, hore, clăci, personalități locale etc. Dacă am adopta ideile școlii sociale conduse de D. Gusti la contextul actual, am putea milita pentru repunerea creației tradiționale și a inițiativei individuale la loc de cinste. Se poate regenera viața folclorică în societatea modernă? Răspunsul este greu de dat, căci depinde în mare măsură de spiritul de inițiativă local. (Nicolae Radu)
Lasă un răspuns