Reconsiderări

Pămîntul care înnobilează

* Băimac (Obârșia) – un sat răzășesc întemeiat în vremea lui Ștefan cel Mare

Nu mi-a fost deloc greu să evoc viața și activitatea prietenului și colegului meu, profesorul și scriitorul Alexandru Șendrea, fiindcă acesta, cu numai un an înainte de a părăsi această lume, a lăsat un caiet plin de „însemnări despre satul natal Băimac” (1985), care – scria el – „vor servi peste ani fiului meu, Eugen, și nepotului meu, lucrând la cine știe ce documentări”. „însemnări” ce pot fi considerate o adevărată monografie a satului răzășesc Băimac (Obârșia), așezat în partea de sud-est a județului Bacău.
Dincolo de datele geografice, istorice și etnografice, autorul pare că se mîndrește cu originea sa țărănească și se simte dator față de părinți și bunici să păstreze și să transmită peste veacuri comorile spirituale ale satului moldovenesc.
Comuna Obârșia, satul Băimac, din județul Bacău, este „locul de naștere al meu” despre care „nu s-a scris nimic și nu există nici un document care să ateste începuturile acestor așezări”, scria Alexandru Șendrea pe prima pagină a caietului. Sat răzășesc, așezat pe moșii dăruite de Ștefan cel Mare unor răzeși și boieri credincioși lui, cu numele de Ciuche, Șendre sau Busuioc, care se întîlnesc și azi printre locuitorii satului Băimac, „așezat pe fundalul unei văi – poziție pitorească – mărginit la răsărit cu dealul care-l desparte de județul Tecuci…”
Un strămoș al scriitorului, Ion Șendre – spune legenda – ar fi fost urmărit de turci, refugiindu-se spre Roman, prins și ucis. „Locuitorii din preajma satului Băimac au păstrat multă vreme un stâlp unde a căzut răpus acest strămoș, numit «Stâlpul lui Șendrea»”. Chiar satul Băimac, în limba năvălitorilor tătari înseamnă „baie de sânge”. Ceea ce dovedește și amintește de vremurile de restriște prin care au trecut oamenii de pe aceste locuri.
După ce se mai documentează, spre sfîrșitul „însemnărilor” Alexandru Șendrea revine cu mai multe precizări și legende istorice: „în timpul domniei lui Ștefan cel Mare s-au purtat lupte grele cu tătarii pe aceste locuri. Prin uric domnesc s-au atribuit moșii lui Vasile Ciuche, devenit sluger, lui Ion Ciuche, bunicul comandorului de marină Ciuche, și lui Șendrea, străbunic. Aceștia au devenit răzeși, cu moșii întinse, înpământeniți de Ștefan cel Mare în urma luptelor grele (purtate de ei)…” (* Fragment din vol. „Alex. Șendrea și dragostele sale minore și majore”).
Așadar, din neamul lui Ciuche și Șendrea se trage și Alecu Șendrea, născut într-o zi de sfîrșit de vară, la 22 septembrie, 1906, tatăl lui fiind Costică Șendrea, iar mama, Tinca Ciuche, casnică; oameni cu o gospodărie bogată, cu grădini pline de pomi fructiferi. Tatăl său absolvise 4 clase de gimnaziu, la liceul din Bacău, fiind nevoit să-și întrerupă studiile ca să muncească pe moșia boierului, alături de surorile sale mai mici, pînă își va recupera cele 30 de hectare de pămînt moștenite, aflate în stăpînirea arendașilor.
„Cu mare greutate a reușit tata, cu ajutorul justiției, să-și ia în primire partea lui (de pământ) și a surorilor…”
Casa părintească era clădită în mijlocul satului, „pe un tăpșan înalt”, de unde „puteai privi întreaga vale a satului, cu împrejurimile lui”… Casă cu cerdac în față, cu prispă și parmalâc, și cu odăi spațioase. în spate, chiliere, bucătărie, hambar. Iar în ogradă, într-o parte, beci și șură pentru vite; în față, grădiniță cu flori; în spatele casei, vie și livadă…
Așadar, o casă de buni gospodari, care oferea copiilor un trai tihnit și o copilărie fericită, cu șezători și horă, și alte petreceri, ca la țară…
în prima zi de școală „am fost condus de tata și de un cățeluș cu părul negru, adus de bunicul de la Bacău…”. Cel dintîi învățător i-a fost Constantin Mardare (tatăl profesorului Constantin Mardare), cu care a învățat în clasa întîi. în clasa a doua a învățat cu învățătorul Vasile Cosmescu *). Cînd Alecu a trecut în clasa a treia, învățătorul Vasile Cosmescu a plecat pe front, ca și tatăl său. Perioada războiului este pe larg descrisă în „însemnările” lui Alex. Șendrea:
„Satul Băimac rămăsese pustiu… Câțiva bătrâni rămași… Jale. Școala s-a închis. Se rechiziționau căruțe și vite. Războiul dura. Treceau ani… Noaptea, ieșeam pe prispă și vedeam cerul dinspre Mărășești, roșu din cauza obuzelor… De tata nu mai știam nimic. Treceau coloane de soldați cu căruțe pentru aprovizionarea frontului… De când începuse războiul nu mai primisem nici o scrisoare de la tata. Oare mai trăia?…”.
De unde se poate vedea zbuciumul trăit de Alecu Șendrea, ca și de toți copiii rămași fără tații plecați la război… (M. COSMESCU – DELASABAR)

*) Ciudată coincidență de nume! Pe tatăl celui care scrie această evocare îl chema tot Vasile Cosmescu. Dar nu putea fi el învățătorul lui Alecu Șendrea, căci la vremea aceea plecase și el din satul lui de pe Sabar, mobilizat, spre care pleca și Costică Șendrea, cu Regimentul 54 Infanterie Roman. ezat pe

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!