Recurs la istorie

Reabilitarea relațiilor româno – europene

* 9 – 10 mai – semnificații multiple * Circumstanțe contradictorii privind relațiile româno – europene de-a lungul timpului

Circumstanțele semnifică particularitățile de timp, de loc, de mod care însoțesc anumite fapte și fenomene publice sau private, ele putînd fi favorabile sau nefavorabile. De-a lungul istoriei astfel de circumstanțe au înrîurit pozitiv sau negativ mersul ascendent sau descendent al societății omenești. Atunci cînd ele au avut caractere benefice sau malefice au devenit contradictorii punîndu-și amprentele de rigoare asupra evoluției noastre. Astfel de circumstanțe istoria relațiilor româno-europene a cunoscut cu prisosință.
Situate, geografic, în sud-estul Europei, Țările Române și mai apoi România s-au interferat constant în cadrul dezvoltării continentale primind și transmițînd influențe uneori contradictorii. Antichitatea geto-dacă, adică cea care reprezintă filonul etnogezei noastre, s-a suprapus cu romanitatea central-europeană, contribuind la formarea unui popor nou, osatura, poporului român. Evul Mediu, bulversat și controversat a cunoscut, pentru început, migrațiunea populațiilor, care în trecerea lor sporadică și intermitentă au adăugat unele elemente fondului autohton, dar în același timp au și preluat unele influențe băștinașe. Populații mongoloide, germanice, slave, ugrice, care au statuat în vestul și centrul Europei erau parțial contaminate și de specificul moldo-valah peste care trecuseră. Ceva mai tîrziu, în secolele XIV-XV, un Iancu de Hunedoara, Mircea cel Bătrân și îndeosebi Ștefan cel Mare au intensificat legăturile europene, chiar dacă sprijinul european se lăsa mult așteptat sau întîrzia „sine die”. Mihai Viteazul a demonstrat, prin faptele sale indubitabile, vitalitatea și trăinicia românească și în context european. Un împărat ca Rudolf al II-lea al Imperiului romano-german fusese convins de Andrei Bathory – principele Transilvaniei, să-l susțină pe Mihai Viteazul în încercarea de a fi cucerit Transilvania, deși în anii 1599-1601 poziția marilor puteri europene păstra un caracter dualitar-centrifug. în acel cadru european Mihai Viteazul a înfăptuit totuși – pentru prima dată – unitatea spațiului și a poporului român, deși pentru o perioadă scurtă de timp.
Epocile modernă și contemporană au amplificat relațiile româno-europene, momentele fiind numeroase: revoluția de la 1848 s-a interconexat în toate cele trei țări române, avînd cauze proprii, dar și influențe benefice europene de la Paris, Viena, Berlin, Praga, Budapesta; unirea Moldovei cu Muntenia, de la 1859, realizată și cu sprijinul unora dintre țările europene, îndeosebi al Franței, a redimensionat contactele româno-europene și, folosindu-se tactica „faptului împlinit”, a determinat recunoașterea temerarului act de sub conducerea cutezătorului Alexandru Ioan Cuza. Modernizarea României capătă noi valențe acum 140 de ani (la 10 mai 1866), cînd în fruntea țării a venit principele – domnitor, devenit ulterior rege – Carol I. Regalitatea în România a constituit, timp de 81 de ani, perioada unui real progres din toate punctele de vedere, cît și de integrare structural – europeană; în urmă cu 129 de ani, adică în 1877, România a obținut recunoașterea și independența națională de stat; iar acum 125 de ani țara a fost ridicată la rang de regat. Ziua de 10 mai a fost consacrată, recunoscută și sărbătorită ca atare pe parcursul regalității, pînă la instaurarea regimului comunist, cînd a fost substituită cu 23 august (1944). Poporul român a evocat timp de 81 de ani ceea ce-și crease potrivit versurilor istorice: „Zece mai ne-o fi depururi / Sfântă zi, căci ea ne-a dat / Domn puternic țării noastre / Libertate și regat”. Data independenței a fost escamotată parțial de istorici zeloși, fiind stabilită pentru 9 mai spre a coincide cu 9 mai 1945 – triumful asupra Germaniei hitleriste, fără vreun avantaj real pentru România, deoarece înlăturarea armatelor germane aliate a fost înlocuită cu ocupația armatelor sovietice, iar țara supusă grelelor despăgubiri de război față de Uniunea Sovietică.
în relațiile româno-europene s-a produs, după 1944, un vacuum de aproape 50 de ani. Marea Unire și formarea statului național unitar român de la 1 Decembrie 1918 se înfăptuiseră tot în context european în circumstanțe favorabile. Regina Maria – soția regelui Ferdinand I – era socotită „regina Balcanilor” – factor de echilibru european. Relațiile de familie și matrimoniale (înrudiri: Grecia, prin căsătoria principesei Elisabeta cu Petru – fiul regelui Constantin și a fiicei acestuia – Elena – cu Carol al II-lea; principesa Mărioara -căsătorită cu regele Alexandru al Serbiei și Muntenegrului; principesa Ileana – căsătorită cu arhiducele Anton de Habsburg al Austriei), plus decedențele familiale engleze și germane, care contribuiau toate la un loc și fiecare în parte la consolidarea afectivă a relațiilor româno-europene în circumstanțe cu totul favorabile.
Regimurile dictatoriale (Ion Antonescu – 1940-1944, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu – 1944-1989) au afectat legăturile româno-europene.
în prezent, strădaniile noastre se orientează în direcția reintegrării României în context european; o Europă nou constituită după 9 mai 1950, la Roma, la propunerea ministrului de externe francez Robert Schuman și consolidată ulterior, strădanii privind însușirea valorilor europene, dar păstrîndu-ne identitatea națională și atributele de stat suveran. Reformele înfăptuite ori pe cale de a se înfăptui, dezbaterile pe marginea adoptării Legii Lustrației, reprezintă garanții morale și materiale privind condamnarea publică a comunismului în România, care sînt elemente esențiale, de netăgăduit, ale reabilitării circumstanțiale privind noile relații româno-europene. (Prof.dr. Jean CIUTĂ) Mihai Viteazul în încercarea de a fi cucerit Transil

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!