De ce nu știu elevii carte?
• dascălii sînt tentați să spună, fără excepție, că nu vrem să învățăm • în multe cazuri așa este, dar cei care vor să învețe, nu știu nici acum ce materii au de pregătit • de vină e reforma, care pare să nu se mai termine
A devenit cunoscută sintagma „generație de sacrificiu”, cu care sîntem numiți noi, debutanții meschinei reforme din învățămînt, sau mai precis, elevii claselor a XII-a. În această perioadă sîntem cu toții preocupați de viitorul nostru, de ceea ce înseamnă pregătire și instruire pentru viață. Și asta cu atît mai mult cu cît cei din jur, în special profesorii, se îndoiesc de cunoștințele noastre. Trecuți o dată prin lamentabilul unui examen fără scopuri bine definite, ne-am transformat ulterior în „exponenți ai neștiinței”. Zeci de manuale la fiecare obiect, comenzi întîrziate cu cîte o jumătate de semestru, profesori confuzi și elevi turmentați de tăria reformei – cam așa au arătat primii ani de liceu pentru noi. Între timp se presupune că ar fi trebuit să acumulăm cunoștințe pe care să le putem folosi, în final, la examen, dar săraca noastră cultură este într-o stare de haos total. Cu toții ne întrebăm a cui este vina?
Este oare elevul singurul vinovat pentru această stare? Cu siguranță nu, avînd în vedere că este o situație generală. O vină la fel de mare o au mentorii și, mai ales, procesul de învățare, care se presupunea a fi unul modern și util. Se pare că toată lumea experimentează pe suflețelele noastre nevinovate, încercînd să echilibreze într-un fel reforma. Lucru care s-a întîmplat pe ici, pe colo, dar cu vechile principii. Păcat, totuși, că experiența se capătă pe spinarea noastră. Dar să trecem peste asta și să vedem cum arată neuronii noștrii în pragul bacului. Toată lumea a început să repete cîte ceva la materiile de examen. Profesorii mai mult sau mai puțin interesați de știința pe care o avem, încearcă să ne evalueze. Întrebarea este: ce pot, nene, să scoată de la noi, cînd nici noi nu știm unde începe și unde se termină aceste cunoștințe? Este suficient un singur exemplu pentru a vă demonstra că am dreptate. O oră obișnuită de română, la care profa își propune să repete, cu ajutorul nostru, cîteva curente literare. Chinuiți de teme infinite, stresați de meditații și încă adormiți după nopțile pierdute, scumpii elevi stau care mai de care pitiți prin bănci, toți cu frica în sîn și cu speranța că nu vor fi ascultați. Cade păcatul pe doi, trei dintre ei și restul răsuflă ușurați cîteva momente. Începe interogatoriul: unde, cînd, cine, de ce? La asemenea întrebări, un răspuns pe măsură – liniște profundă. În final, ajunge să ne compătimească și profa, care rostește cu reală părere de rău: „Știu că nu știți nimic!”. Noi ne împăcasem de mult cu gîndul, dar parcă e mult mai descurajator cînd o spune un dascăl, și cu atîta convingere. Fuge reforma după noi și noi de ea. „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau!”, stigă bezmetică în urma noastră. (Roxana POPA)
Lasă un răspuns