Refugii în lumea bună a spiritului

în cei doi ani și jumătate de cînd „opiniez” în această pagină, alături de atîtea nume sonore ale publicisticii românești, am încercat să mă delimitez, în primul rînd, de orice am crezut că ar putea produce cititorului o stare acută de plictiseală sau chiar de iritare, de derută și singurătate, de incertitudine. Am sperat – deseori cu o credință de nezdruncinat – că puterea cuvîntului scris și pornit din suflet poate produce o minune. M-am documentat, am adaptat unele idei clasice contextului actual, am readus o serie de teme majore care ne frămîntă existențele în prim-planul unor conștiințe amăgite de prea multă minciună, de prea multă mizerie morală. Nu știu dacă am reușit, și asta într-o vreme în care relativismul devine un joc obsedant, iar comunicarea pierde din ce în ce mai mult teren în „favoarea” izolării individului, în ciuda marelui avînt tehnologic care a cuprins omenirea ultimului secol. Probabil că întreg procesul desăvîrșirii națiunii române trece, în momentul de față, prin adînci și semnificative înnoiri. La fel de probabil este faptul că acest proces ar trebui să fie caracterizat prin tendința finalității și nu a unui joc gratuit pe care ni-l oferă în multe cazuri evoluția omenirii. Noi, cei care ne-am pus în slujba publicisticii renunțînd la multe clipe de răgaz, nu credem într-o așa zisă artă pentru un grup restrîns de „aleși”, dar trebuie ca o dată cu eforturile creatorilor de înnoire să facem și noi eforturi de a ne educa, la rîndu-ne, în permanență gustul estetic pentru o înțelegere mai nuanțată și mai adecvată a surprinzătoarelor evoluții umane. In primul rînd trebuie să credem noi, cei trecuți prin „furcile caudine”, în toți cei care se străduiesc să inoveze în jurnalistică, în poezie și proză. Pentru mulți dintre ei tirajele ziarelor și cărților lor sînt uneri atît de mici încît nu pot ajunge la publicul larg, rămînînd în mîinile criticilor și ale prietenilor scriitorilor respectivi. Unii dintre aceștia din urmă se grăbesc să-i declare excepționali. Cititorii află despre aceasta în gazete, iar confruntarea serioasă cu publicul nu poate avea loc. De altfel și din păcate – în treacăt fie zis – nici gazetele de specialitate nu manifestă preocupări prea evidente în acest sens. Gloriile create în acest fel, prin cîteva cronici literare, se prăvălesc apoi dintr-un condei într-altul, încît dacă am însuma citirea numelor unor asemenea scriitori am observa că am ajuns să realizăm o carte mult mai voluminoasă decît propria lor operă. Asistăm, în felul acesta, la o situație generalizatoare de confuzii în planul valorilor, deoarece cititorul, consumatorul de drept al acestor bunuri spirituale, nu are prea des prilejul să-și spună părerea despre eficacitatea lor, filozofic și estetic. Uneori, încerci senzația că avem mai mulți scriitori decît opere. Iată, așadar, o situație nefirească. Tocmai de aceea sîntem datori să apreciem o lucrare, chiar și a colegiului de publicație, nu fiindcă există pur și simplu, ci fiindcă ea spune, comunică ceva. Probabil că noi, creatorii de opinii, nu facem altceva decît să valorificăm în scrierile noastre o viziune a noastră despre om și lumea contemporană, o viziune a experiențelor trăite în trecut sau pe care le prefigurează un viitor de care ne agățăm, încrezători, cu toții. Dar se pune problema: pe ce, pe cine și ce experimentăm? Pe angoase împrumutate, pe teribilisme desuete, pe anumite persoane considerate a fi la un moment dat”de sacrificiu”, pe intuiție sau doar pe felurite interpretări? Experimentăm și căutăm gratuit, de dragul experimentului și al căutării?
Experimentul și căutarea în sine n-au consacrat pe nimeni în nici un domeniu. Nevoia imperioasă a finalității experimentului și a căutării e strict necesară, e chiar vitală pentru reușită, mai cu seamă că sîntem fiii unui popor plin de viață, înțelept și talentat – în ciuda nenumăratelor gafe politice – și trăim într-o țară aproape unică în frumusețe și ospitalitate, cu o personalitate dintre cele mai distincte, care știe ce-s bucuria și durerea, iubirea și credința. Ce încercăm noi, „opiniatorii” acestui ziar? Să fim originali, dar nu extravaganți, să cuprindem în orizontul nostru spiritual și în orizontul nostru cultural toate temele majore, să le exprimăm în stiluri diverse și pătrunzătoare percepției acide a cititorilor fideli, indiferent că atmosfera e prea apăsătoare sau că deasupra noastră fulgeră din senin. Astăzi, sîntem puși în fața unor dileme care ne perforează curiozitatea sau ne aruncă în brațele durerii, ale disperării. Și, așa cum spunea Tudor Vianu, „…astăzi încă noi nu știm să răspundem durerii decît, sau cu îndemnul de a ne refugia în lumea mai bună a spiritului, sau cu acela de a ne integra mai bine în ordinea rațională a realului în care durerea nu apare decît ca efectul unor adaptări imperfecte”.
De multe ori noi, „opiniatorii”, ne simțim ușor abandonați – și asta pentru că foarte puțini vorbesc despre noi – de cei care ar fi trebuit să spună răspicat: nu te opri, mergi mai departe!…, sau: stop! e cazul să te oprești, amice, din visul fără de oprire, sperînd că totul o să iasă bine. Și noi nu putem spera decît că totul o să iasă bine! Altfel, rostul nostru-i fără rost!
Tuturor cititorilor: iubire, pace și prietenie!
La mulți ani!
Romulus Dan BUSNEAforturi de a ne educa, la rîndu-ne, în perm

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!