* 1889 iunie 15: se înălță Luceafărul!…
Iată, au trecut 115 ani de cînd ne-am despărțit de Eminescu și poetul-nepereche continuă să se afle printre noi. Vocea lui e la fel de limpde în rostirea versului. Cuvîntul lui sună la fel de frumos, însoțit de nestematele limbii pe care ne-a lăsat-o moștenire nouă, tuturor urmașilor din veac. S-a stins omul, dar a rămas Luceafărul, cel ce întrupează la modul ideal spiritul românesc cu tot ce are el mai curat și mai valoros.
Eminescu s-a stins în indiferența multora dintre contemporanii săi și trăiește în gloria celor de astăzi, chiar dacă unii îl contestă ori îl minimalizează. Prin ceea ce ne-a dăruit a rămas unic și nu cred că se va naște prea curînd un altul care să lumineze la fel de puternic pe bolta creației. El se identifică, și ne identifică cu ființa națională, pe care a slujit-o cu prea-plinul faptei și al sentimentelor ce nu și-au găsit încă comparația.
A vorbi despre bardul de la Mircești înseamnă să-ți asumi o mare responsabilitate. S-a scris enorm, dar s-a spus încă prea puțin. Orizontul cunoașterii lui se lărgește continuu, devine tot mai strălucitor și mai dens în semnificații. Poet și jurnalist, creator de limbă literară, prozator și dramaturg, creator patriot, îndrăgostit de oameni și de țară. Ce altceva ar mai fi putut să fie! „Menirea vieții tale e să te cunoști pe tine însuți” – spunea poetul. Eminescu a făcut-o ca nimeni altcineva, convins fiind că „Moralitatea e pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup”. Eminescu e, clipă de clipă, lîngă noi. Astăzi, cînd eterna clipă marchează infinitul tragediei din urmă cu mai bine de un veac, să aprindem o lumînare întru memoria poetului și, închinîndu-ne, să rostim o rugăciune pentru odihna veșnică a sufletului său, într-un gest de omagiu suprem. (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns