REMEMORĂRI Inedit: filosoful Ion Petrovici în vilegiatură la Slănic Moldova

Ion Petrovici (1882- 1972) s-a născut la Tecuci. Filosof de marcă, scriitor și reputat om politic, academician (1934), profesor universitar la Iași și București, a fost și ministru de cîteva ori în perioada interbelică. Promotor al raționalismului („Cercetări filosofice”, „Introducere în metafizică”). Numeroase lucrări de logică și istorie a filosofiei („Teoria noțiunilor”, „Viața și opera lui Kant”). Memorialistică („De-a lungul unei vieți. Amintiri”). Elev al lui Titu Maiorescu, coleg cu Eugen Lovinescu, profesor al lui George Topârceanu, Mihai Ralea etc., Ion Petrovici s-a impus ca o personalitate marcantă a culturii românești. Prelegerile lui erau adevărate voluptăți intelectuale, clare și elegante, conduse cu o magistrală siguranță, ca o adevărată operă de artă. A fost un orator desăvîrșit, susținînd numeroase conferințe și cursuri în mari capitale europene, precum Praga, Viena, Paris, Geneva, Bruxelles, Oslo și Alger.

Una dintre amintirile acestui mare om de cultură, cuprinse în cartea sa „De-a lungul unei vieți”, plăcută și inedită prin momentele ei, este legată de vilegiatura sa, împreună cu familia, la Slănic Moldova, în anul 1888, atunci cînd avea vîrsta de șase ani. Deși aflat la această fragedă vîrstă, autorul amintirilor a urmărit pe tot parcursul călătoriei spre Slănic, de la fereastra vagonului, cu ochi pironiți și fața încordată”, defilarea peisajului cam monoton la început, dar din ce în ce mai atrăgător pe măsura apropierii de Târgu Ocna, unde linia ferată înceta. După plecarea trenului, la un sfert de ceas, o coloană de trăsuri, din care familia sa ocupa una, a pornit spre Slănic, aflat cam la o oră- două distanță. Frumusețea pădurilor montane, ajutată de o lună plină „revărsînd o cascadă de lumină feerică”, natura în toată măreția ei, ce fremăta în puterea nopții, l-a impresionat, l-a tulburat pe el, cel care venea de la șesul cel sterp. Totul i-a produs o oboseală plăcută ce l-a făcut să adoarmă fericit. Micuțul filosof a fost încîntat și de „incinta” stațiunii care, deși „gîtuită de pereții apropiați ai munților înconjurători, avea totuși promenade lungi – Valea Dobrului, la Cascadă, la Trei Stejari – drumuri unde plăcerea de mișcare putea fi satisfăcută pe deplin”.

Foarte mult i-a plăcut drumul spre cascadă, presărat cu renumitele-i izvoare minerale, amenajate cu trepte de ciment, precum și cu o construcție pentru hidroterapie, iar mai departe se zărea o sală mare cu ferestre colorate, ce servea ca adăpost în caz de ploaie. Într-o bună zi, încercînd să pătrundă într-un zmeuriș întins și abundent cu dorința acerbă de a-l culege, cineva din grupul care-l însoțea pe scriitor, mai bun cunoscător al locului, a exclamat, paralizîndu-i pe toți: Atenție! Ne aflăm în Austro- Ungaria! Ați depășit granița! Toți ceilalți au rămas înmărmuriți, sesizînd că, într-adevăr, granița care era foarte aproape de cascadă, rămăsese cu cîțiva pași înapoia lor. Era granița cu Austro- Ungaria ce se întindea pînă aici, pe vremea cînd Transilvania era anexată imperiului. Și ungurii și austriecii, care cunoșteau bine valoarea terapeutică a Slănicului datorită izvoarelor sale, puseseră chiar și o santinelă a lor, încă din 1853, pentru paza izvorului Nr.1, santinelă forțată apoi să plece.

Mai tîrziu, au servit dejunul într-un restaurant cu patron francez, instalat într-o vastă baracă din lemn și unde, adesea, venea și Nicolae Petrașcu, diplomat de carieră, frate cu marele pictor Gheorghe Petrașcu, ambii veri primari cu tatăl lui Ionel Petrovici, autorul. Familia făcea la cîteva zile băi în sala de hidroterapie, care era tot din lemn, dar la exterior cu pretenții de stil elvețian. Sala era prevăzută cu o rotondă de dușuri, fiecare de o formă originală. Acestea au fost doar cîteva impresii din vizita pe care a făcut-o la Slănic Moldova. Ca idei dobîndite aici, cea dintîi a fost o rectificare a unei convingeri eronate, o interpretare nouă potrivit căreia norii pe care îi privea deseori mișcîndu-se pe sus nu fac parte din regiunea cerului, cum crezuse, ci fac parte din cea a pămîntului. Această constatare decisivă a făcut-o din prima zi a sosirii sale la Slănic Moldova, cînd, trezit brusc în zorii dimineții de lumina matinală, a observat că priveliștea muntelui din față prezenta mai jos de coama lui o pată albă, care nu era altceva decît un nouraș autentic, fapt ce constituia o mare surpriză pentru un copil, care avea o cu totul altă părere asupra rostului norilor. Cea de a doua idee, pe care autorul a numit-o ca „o atingere cu gîndirea filosofică” de mai tîrziu, deriva din prima și sub impulsul atîtor impresii înregistrate l-a făcut să se gîndească că tot ce văzuse pînă atunci fusese un vis extraordinar din care încă nu s-a deșteptat de la venirea sa în Slănic. La baza acestei fantezii era, de fapt, „o intuiție valabilă, aproape filosofică, anume neputința de a găsi un criteriu hotărîtor pentru a deosebi icoanele visului de imaginea vieții de veghe, cu toate că acestea din urmă au mai multă claritate, precizie și coerență, decît cele care ne cutreieră prin somn”. Autorului, la plecarea din Slănic i-a rămas întipărită în memorie această a doua idee încolțită în stațiune și care n-a fost ca cealaltă, o rectificare, ci numai o posibilitate, o variantă de interpretare ce nu s-a dat bătută nici după 72 de ani, cînd a apărut la fel de vie în cartea „De-a lungul unei vieți. Amintiri”. (Romulus Dan BUSNEA)