Renegații

• o familie de români din Basarabia s-a stabilit de un an în România • ei au primit cetățenie română, însă nu li se recunosc toate drepturile • românii le spun că sînt ruși, dar în acte, la cetățenie, este trasă o linie • bărbatul s-a născut în Siberia din părinți români • acum nu mai poate prezenta nici un act care să ateste că părinții lui au fost români, pentru că rușii au distrus toate documentele deportaților

Constantin Gavajuc s-a stabilit în Bacău în 2001. „Fetele erau eleve aici. Tatăl meu îmi lăsase cu limbă de moarte să vin în țara mamă, așa că m-am stabilit la Bacău. Dar chinurile care speram să se termine aici, au continuat. Chinuri care ne-au marcat familia din 1940 încoace”, își începe povestirea Constantin Gavajuc. În orașul lui Bacovia, el și cu soția lui Elena și-au cumpărat un apartament și au început să facă toate demersurile pentru a obține cetățenia română și toate drepturile ce decurg din aceasta. „Dar nu a fost deloc ușor. Dincolo de Prut am fost persecutați pentru că eram români, iar aici suferim pentru că sîntem considerați cetățeni sovietici”, ne spune printre lacrimi Elena. Pentru a supraviețui în Bacău și-au deschis propria afacere prin care importă și exportă cereale, dar nu sînt mulțumiți de felul merge treaba. Constantin este economist, dar nu poate profesa la noi pentru că studiile făcute la Universitatea din Chișinău nu-i sînt încă recunoscute. În cei 50 de ani de viață spune că a trăit un adevărat calvar. Tragedia a început în 1942, cînd tatăl lui Constantin, Gavril Gavajuc a fost încorporat în armata română.

Prizonieratul în Siberia

„Tata era cetățean român din Basarabia, ca și mama. El a făcut armata la București. A venit războiul și a fost încorporat în armata romănă și a luptat împotriva Armatei Roșii. Pe 20 august 1944 a fost luat prizonier. El și cu alți soldați români au fost duși în lagărul de filtrare de la Bălți, unde au stat patru zile. Apoi au fost încărcați în vagoane și duși în Siberia, într-un lagăr la Oceanul Înghețat. Aici a început calvarul lor. Făceau muncă silnică la o mină de exploatare a minereurilor. Tata îmi povestea cum în fiecare zi erau scoși oameni morți din mină datorită condițiilor inumane în care lucrau. Văzînd rușii că mor prea mulți oameni, i-au mutat pe cei care dădeau semne de slăbiciune la tăiat pădurea. După doi ani de muncă în mină, tata a fost mutat și el la pădure. Dacă guvernul țării din care venea prizonierul cerea ca acesta să fie eliberat, se purtau cu el mai omenește. Dacă nu, îngroșau rîndurile cetățenilor sovietici. Li se luau toate actele și li se propunea eliberarea cu condiția să se căsătorească cu femeile din lagărul vecin și să devină ruși cu acte în regulă. O parte acceptau. Tata nu a fost de acord, pentru că el avea deja o familie în Basarabia”, ne povestește despre familia lui Constantin Gavajuc.

Oricît de tare a încercat să se țină, Gavril Gavajuc nu a putut rezista temperaturilor de – 50 grade Celsius. „În lagăr apăruse după o vreme o modă nouă, cea a sinuciderilor. Dar sovieticii s-au prins și au început să facă cercetări printre prizonieri. Celor care erau prinși li se mărea perioada de detenție. Tata a ales să se automutileze pentru a ajunge la spital. Simțea că nu mai rezistă în acele condiții. A slăbit coada toporului, a făcut o altă pană mai subțire, a aruncat vechea pană, a pus mîna pe un trunchi de copac și și-a retezat degetele de la mîna stîngă. S-a bandajat cu o bucată de pînză și cu piciorul a scos lama toporului, ca să pară un accident de muncă. I s-a deschis dosar pentru a vedea dacă nu a regizat accidentul, dar nu au putut demonstra nimic. Pînă la urmă l-au dus la spital”, continuă povestea fiul fostului deținut.

Gavril Gavajuc a fost dus la spital și așa a aflat și el locul din Siberia unde era lagărul. După spitalizare a fost mutat la bucătăria închisorii. Aici a fost prins de un soldat că ascundea mîncare în pungi, la gunoi, pentru ceilalți români. I s-a pus pistolul la cap și a fost amenințat că va fi omorît la următoarea abatere. După patru ani de prizonierat a fost eliberat. S-a întors la familia lui din Basarabia, gata să-și reia viața. S-au mutat într-o căsuță în care bunica lui Constantin ținea păsări. Apoi, un unchi le-a cedat o bucată de pămînt și și-au construit propria lor căsuță. Doar un an au trăit liniștiți.

Nevoit să plătească ca să fie dus în Siberia

Gavril Gavajuc n-a apucat să stea acasă nici un an de zile, deoarece sovieticii au hotărît deportarea lui și a familiei în Siberia. „Tata avea un frate care lucra la primărie. El i-a spus că este pe lista primilor deportați. În aceeași noapte, soldații i-au încercuit casa. Tata s-a ascuns după cerdac. Și-a închipuit că, dacă nu îl vor prinde pe capul familiei, rușii îi vor lăsa soția și copii în pace. Dar nu a fost așa. Mama și cei trei frați ai mei – Constantin Gavajuc nu era încă născut la acea vreme – au fost urcați în căruțe cu alți basarabeni, mutați în vagoane și trimiși spre Siberia. Călătoria a durat mai bine de două săptămîni în niște vagoane destinate transportului de animale. La fiecare stație scoteau cîte un mort. Tata a fugit la Mănăstirea Căpriana, de lîngă Chișinău. Se furișa la cumnata lui de unde trimitea colete familiei. A stat ascuns pînă ce furia a trecut. Apoi s-a predat și a cerut să fie dus lîngă ceilalți ai lui. I s-a răspuns ironic: «Atunci v-am dus gratis, acum vă plătiți singur drumul». A plătit ca să ajungă pe tărîmul morții, în Siberia.

Apoi a început o nouă bătălie: a luat viața de la zero.

Pe mama și cei trei copii i-a găsit în mijlocul pădurii siberiene. Nu existau nicăieri case. Oamenii își improvizaseră niște barăci lipite cu pămînt, în care se îngrămădeau cîte cinci familii. Fiecare în colțul ei. Trăiau laolaltă copii, femei, bărbați și ploșnițe. Peste tot era mlaștină, așa încît le era silă să și respire. Tata și mama munceau din greu pentru a întreține familia. Încet, încet în acea pustietate s-a încropit un sătuc. Fiecare avea responsabilitatea lui: bărbații mergeau la tăiat lemne, iar femeile unele munceau, altele îngrijeau copiii. Mama a ajuns asistentă medicală pentru mica comunitate.

Fiecare clipă de viațșă în Siberia era un calvar. Nu conta că ești blond sau brunet, român sau de altă nație. Toți erau urmăriți de sovietici în orice secundă. O privire aruncată aiurea însemna o pedeapsă. Sau chiar moartea. Basarabenii erau, nu se știe de ce, priviți cu ochi deloc buni. Dovada clară a antipatiei: cele mai mici bucăți de pîine. Nu conta pentru ruși că acele suflete își dădeau pîinea la copii. Și că sufereau niște suflete nevinovate.

Controlul săptămînal era un alt ritual devenit obsesie: la fiecare sfîrșit de săptămînă se făcea prezența. Deportații mergeau ca animalele, rînd pe rînd, să fie numărați. Sovieticii aveau astfel o evidență clară că nimeni n-a fugit din infern.

În 1952 m-am născut eu, în acea baracă. Mama ne încuia în casă și mergea la slujbă, pentru că nu avea cine să stea cu noi. Dacă ieșeam afară, riscam să murim înghețați. Perioada cît am fost deportați a durat zece ani. În 1957 am fost eliberați. Ne-am întors în Basarabia, dar aici nu ne-au mai primit. Puteam merge oriunde în Uniunea Sovietică, dar nu acasă”, ne-a spus cu tristețe Constantin Gavajuc.

El susține că niciodată părinții lui nu au primit o explicație clară a refuzului de a fi primiți împreună cu odraslele înapoi în Basarabia. Bănuiala însă a existat din prima clipă. Gavril Gavajuc, înainte să fie deportați, fuseseră destul de înstăriți. Intelectualii și micii întreprinzători nu erau văzuți cu ochi buni. Li se luaseră tot, așa că nu era cazul să fie primiți și, cine știe, să-și ceară averea înapoi.

„Un milițian l-a sfătuit pe tata să amenințe că își lasă familia în grija sovieticilor și că pleacă numai el la Vladivostok. Doar așa au reușit părinții să fie reprimiți. Nu mai aveam însă casă și pămînt. L-au pus pe tata să semneze că renunță la toată averea, că nu va face propagandă proromânească și ne-au făcut acte rusești”, ne mai spune puiul de român născut în mijlocul Siberiei.

Nici ruși, nici români

Părinții lui Constantin Gavajuc a trăit o viață de om în Republica Moldova. S-a căsătorit și a avut trei copii, un băiat și două fete. A lucrat în comerț și ar fi putut să rămînă pînă la moarte în Basarabia. tatăl lui, însă, îi spusese pe patul de moarte să se întoarcă în România. Fetele au venit să studieze la Bacău, așa că anul trecut a vîndut toată agoniseala și a venit și el aici, cu soția. Băiatul a rămas să-și termine studiile la Chișinău.

După ce s-a stabilit la noi în județ, Gavajuc a început să facă toate demersurile pentru a obține cetățenia română. „După atîtea drumuri între Republica Moldova și România, am reușit să obținem cetățenia română, dar drepturile nu. Am depus la Direcția Muncii dosarul pentru a intra în posesia drepturilor stabilite de legea 118, referitoare la foștii deținuți sau deportați, dar am primit răspuns negativ. Au considerat că nu pot avea aceste dreptur ca orice alt român, deoarece m-am născut în Siberia și am primit cetățenie rusă. Dar părinții mei au fost români. Tata a făcut armata și a luptat pentru România. Nu a fost mercenar. Nu a fost alegerea mea să mă nasc în Siberia. Eu sînt român Am dat în judecată Direcția Muncii, dar fără nici un rezultat. Și instanța a decis că sînt cetățean sovietic”, ne-a explicat Constantin Gavajuc.

Pentru a-și împlini dorința, Gavajuc a încercat să facă rost de actele românești, dinaintea ocupației sovietice. Nu a mai găsit însă nimic. Rușii au distrus toate actele de identitate ale românilor deportați. Mai mult, în actele de stare civilă eliberate de ruși, la naționalitate este trasată cu tuș o linie. Cu alte cuvinte, Constantin Gavajuc nu aparține nici unei țări. Nu este nici rus, nici român. Deși se simte român, pentru că o viață i-a auzit pe părinți spunîndu-i acest lucru, autoritățile din țara noastră îi spun că este, de drept, sovietic. Singurul act care mai există și mai poate dovedi originea română a tatălui său este un certificat de la Arhivele Militare din Ploiești, în care se atestă că Gavril Gavajuc, cetățean român, a luptat în armata noastră.

Culmea este că familiei Gavajuc i s-a oferit posibilitatea să plece în Italia. Una dintre fete s-a stabilit acolo, după o căsătorie cu un cetățean italian. Constantin și Elena Gavajuc au refuzat acest lucru. Sînt prea bătrîni pentru un nou start. Ar însemna să plece din nou în lume, să înceapă o altă viață. Numai ideea unei noi plecări le repugnă. Cei doi ne-au spus că au obosit să-și caute un loc și un rost în lume. Cred că locul lor este aici, în România. Singura lor dorință este să fie recunoscuți ceea ce se simt că sînt. Români. (Claudiu TĂNĂSESCU, Roxana ȘMIL)