O doamnă a scrisului românesc
„Mi-am ros coatele pe băncile școlii, am învățat Teorema lui Pitagora, logaritmi, integrale, și încă am învățat, și încă am învățat. Dar niciodată, nimeni nu m-a pregătit pentru clipa cînd doctorul a spus: «Ai cancer». Prefesorii aveau dreptate: ei ne pregăteau pentru viață, nu pentru moarte. Dar nu este moartea unul dintre cele mai importante momente ale vieții…?”. Citat din cartea doamnei Florica Bațu-Ichim „La porțile disperării, începutul speranței”. O carte pe care am citit-o cu sufletul la gură și cu lacrimi în ochi, o confesiune zguduitoare transcrisă de un maestru al condeiului, de un spirit ales. Cartea am primit-o, cu autograf, chiar din mîna scriitoarei. Era duminică, 18 august 2002, la Cîmpul Românesc de la Hamilton. La Capela „Adormirea Maicii Domnului” tocmai se încheiase slujba oficiată de preoții Nicolae Zelea și Dumitru Ichim. Preotul octogenar Nicolae Zelea mi-e, de acum, un vechi prieten. L-am cunoscut în iulie 2000 tot aici, la Cîmpul Românesc de la Hamilton. De-atunci am purtat și mai purtăm o vie corespondență, omul acesta de peste 85 de ani m-a făcut să înțeleg cîte ceva din marile probleme ale vieții diasporei românești. În august 2002, tot el mi-a făcut cunoștință cu o familie de cărturari români, oameni devotați pînă la sacrificiu românismului, păstrării ființei naționale a românilor ajunși, din diferite motive, aici, în această parte a Canadei. Soții Dumitru și Florica Bațu-Ichim. El, doctor în Teologie, scriitor, poet, eseist, entuziast promotor, susținător, al spiritului românesc, al Credinței noastre ancestrale, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Ea, poetă, scriitoare, fondatoare, alături de soțul ei, a Cenaclului literar „Muntele Măslinilor”, promotoare, deci, a scrisului românesc, a valorilor noastre tradiționale, membră a Uniunii Scriitorilor din România. O femeie care, se vede, a trecut prin mari încercări, mamă a șase copii, un om deosebit, pe fața căruia strălucește lumina unui spirit ales.
– Doamnă, cum v-a venit ideea înființării cenaclului?
– Cu vreo 15 ani în urmă, doctorii mi-au spus că voi muri de cancer în doi ani și jumătate. Dar cum timpul a trecut și am văzut că nu mor, deși am tot așteptat să mor, m-am apucat să scriu. Continuam, de fapt, o veche meteahnă. Și am scris, și am scris și după aceea au venit mai mulți oameni din România și am simțit nevoia unui cenaclu. Era 30 noiembrie, într-o seară, era ultima duminică din noiembrie, ne-am dus în apartamentul familiei Sava, Maria și Raul, eram eu, soțul meu, doamna Maria Sava, care scrie proză și are un talent deosebit, soțul ei, care recită foarte frumos, băiatul nostru, Iulian, care și el este un alt poet în familia noastră, și era și o pisică ce se uita, de sus, la toți, căreia noi i-am zis „securistul”. Așa a început Cenaclul, cu cîteva persoane, într-o noapte de început de iarnă, aici, în orașul Kitchener, Ontario. Am fost fericiți în acea noapte. În această țară în care, datorită muncii, competiției, începi să uiți că ai și un suflet, acest cenaclu ne-a amintit că avem un suflet, că avem sentimente, că sîntem ființe spirituale, deci nu avem nevoie numai de pîine, ci și de trandafiri. La fiecare întîlnire de Cenaclu s-au strîns tot mai mulți și tot mai mulți. Acum, Cenaclul e afiliat la Asociația Română „Banatul” din Kitchener, care a fost fondată cu 35 de ani în urmă și care a avut o importantă hotărîtoare în înființarea Parohiei Ortodoxe Române „Sfîntul Ion Botezătorul”. Pot spune că, în continuare, acesta e țelul nostru sacru”.
Am discutat mult cu doamna Florica Bațu-Ichim despre preocupările ei literare, culturale, despre viața ei răvășită, la un moment dat, de aflarea veștii că suferă de o boală incurabilă. Sigur, despre boală ea a amintit în treacăt, pentru că e o fire optimistă, dinamică și nu prea a avut timp să simtă că-i bolnavă, viața ei fiind închinată, deopotrivă, creșterii celor șase copii ai săi, scrisului, activităților literare din Cenaclul „Muntele măslinilor”. Născută la București, la 13 aprilie 1945, dintr-o familie de aromâni – tatăl, din Albania, mama, din Iugoslavia; licențiată a Academiei de Științe Economice din București, doamna Florica Bațu-Ichim a debutat încă în 1963, de atunci fiind o prezență cunoscută cu volume de versuri publicate atît în România, cît și, după 1974, în Canada. Așa cum e definită poezia ei – un psalm al apropierii luminii sfinte prin rugă și nădejde – aceasta a fost, în fapt, acea forță divină care a ridicat-o deasupra cumplitei boli care, de regulă, ucide. „Ceea ce m-a salvat au fost rugăciunile către Hristos și Maica Domnului zi și noapte” – mi-a zis.
În „Dicționarul scriitorilor români din Statele Unite și Canada”, autorul, Aurel Sasu, acordă un spațiu larg Floricăi Bațu-Ichim. În ce privește opera scriitoarei, sînt amintite, între altele: „Mesagerul alb”, versuri, cu o prefață de Ion Caraion, București, Casa Creației Populare a municipiului București (1970), „Oglinzi”, versuri, Kitchener, Ontario, la Editura Vestitorului Român Canadian, (1975), „Vinerea Mare”, poeme în proză, Kitchener, Ontario, la Editura Vestitorului Român Canadian (1977), „Seară lumească”, versuri, Kitchener, Ontario la Editura vestitorul Român Canadian (1978), „Poezii pentru copii”, Kitchener, Ontario, la Vestitorul Român Canadian (1979), „La porțile disperării, începutul speranței”, cu o prefață de Valeriu Anania, Cluj Napoca, Arhidiecezana Cluj (două ediții – 1994 și 1996), „Poeme din Grădina Luminii”, versuri pentru copii, Kitchener, Ontario, Canada, Raport Publishing, 2000.
În ziua aceea călduroasă de august am fost, mai tot timpul, în preajma soților Ichim. Seara, ajuns acasă, în Toronto, adică la fiica mea, Lucia, m-am și apucat să citesc volumul „La porțile disperării, începutul speranței”, pe care nu l-am lăsat din mînă decît atunci cînd am întors ultima filă. Într-adevăr, cum scrie Valeriu Anania în prefață, „o carte frumoasă și adevărată, cum se scriu multe în dulcele grai românesc”. Parafrazînd acum, după ce am avut șansa să stau de vorbă cu scriitoarea și soțul ei, mă grăbesc să spun că despre Dumitru Ichim voi scrie cît de curînd, el fiind, de loc, din Dărmănești, județul Bacău, aș zice că am cunoscut un om frumos și adevărat, căruia îi doresc, din tot sufletul, sănătate, viață lungă și cît mai multe scrieri în „dulcele grai românesc”. (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns