De la Niagara la „O mie de insule”
În copilărie, elev fiind, călătoriile pe hartă erau o pasiune nu numai pentru mine, dar și pentru alți colegi de-ai mei, unii devenind, după ani de școală, marinari vestiți, cum e cazul lui Costel Treistaru, fost ofițer pe „Transilvania”. Invariabil, unul dintre „trasee” era spre Cascada „Niagara”. Imaginar, ajungeam la Marea Neagră, navigam și intram în Mediterana, ieșeam, apoi, prin Gibraltar, în Atlantic și, mai departe, spre Nord- Vest, pătrundeam prin Golful Fluviului „Sfîntul Laurențiu” în Lacul Ontario, străbăteam fluviul și cei aproape 300 de kilometri ai lacului și intram în rîul Niagara, mai navigam cîteva zeci de kilometri ca, în cele din urmă, să ajungem la Cascada Niagara. Știam cam totul despre această adevărată „minune a lumii”, dar ceea ce ne fascina nu erau dimensiunile căderilor de apă, cît fenomenul natural ca atare, care era dominat- cum ne spunea, la orele de Geografie, domnul profesor Butnaru- de bătălia fantastică între legile Fizicii și legile Chimiei. Cu aceste informații, dar mai ales cu emoțiile puternice pe care un vis din copilărie și adolescență le reînvia, acum, după cinci decenii de viață, iată-mă la Cascada Niagara. Citisem undeva că, uneori, cascada „se aude” și de la 200 kilometri, pe timp favorabil, desigur. Acum, ajungînd aici, prezența ei am simțit-o nu numai auzind bubuiturile acelea produse parcă de mii de tunuri, ci și văzînd, undeva, după clădirile înalte în preajma cărora ne parcasem mașina, văzînd, deci norul acela uriaș acoperind soarele de vară, nor lichid, în fapt o ploaie deasă care curgea…de jos în sus, ajungînd la sute de metri înălțime. Întîmplarea a făcut să ajungem mai sus de cascada Niagara – care unește lacurile Erie și Ontario – încă liniștit, dar pregătindu-se să cadă într-o trombă uriașă, pe un aliniament de aproape un kilometru și de la o înălțime de 52 de metri. Cele cinci mari lacuri – Superior, Michigan, Huron, Erie și Ontario – s-au format după Era Glaciară și sînt unite între ele prin „canale” naturale, sfîrșind cu Niagara și „Sfîntul Laurențiu”. Cascada – în fapt sînt două mari căderi de apă, una pe teritoriul Statelor Unite și cealaltă aici, în Canada – s-a format ca urmare a eroziunii. S-a calculat că, la zece ani, apele „rod” 36 de centimetri din „umărul” Cascadei Canadiene – aceasta fiind cea mai spectaculoasă, iar în ultimii 12.000 de ani au fost „mîncați” 11 kilometri din aval. Cum o să arate Cascada peste alte zece mii de ani? Deocamdată nimeni nu se prea întreabă. Doar „chițibușarii” de cercetători. Totul e clipa. Iar „clipa” e aproape ireală, fantastică, atît prin ceea ce ne arată „natura dezlănțuită”, cît și prin ceea ce autoritățile canadiene și americane, oamenii de afaceri au pus și pun la dispoziția turiștilor. Faptul cel mai de seamă e că natura e lăsată în voia ei. O adevărată sălbăticie umple malurile din amonte și din aval. Cu cîteva zeci de metri în amonte, pe rîu, epava unei ambarcațiuni rezistă apelor încă din anul 1918, cînd doi temerari au așteptat 29 de ore să fie salvați. Cu mult înainte, în 1859, un francez, pe nume Charles Blondin, a încercat și a reușit să traverseze cascada nu cu vaporul, ci legat de o frînghie, și a reușit. Acum, eu, Luci și Anna Julia călătorim cu vaporașul, îmbrăcați în impermeabile galbene, pînă aproape de locul unde avalanșa de 168.000 de metri cubi de apă pe minut se scufundă tocmai pînă la roca de la fund, care se găsește la 55 de metri, pentru ca umărul acesta de bazalt să se retragă milimetru cu milimetru în amonte. Sîntem „plouați” cu furie, vaporașul întoarce și iată-ne, după o oră, sus, în Skylon Tower privind, de data aceasta Cascada, de la 236 metri înălțime. Cuprindem cu ochii cerul și pămîntul, și apele, toate unite aici într-o maiestuoasă îmbrățișare. Și peste toate, născut din zbuciumul apelor și razelor soarelui, Curcubeul, prezență permanentă în zilele de vară, coroană magnifică așezată pe capul unui rege care-și privește supușii cu autoritate și blîndețe.
A doua zi, spre O mie de insule. Dacă despre Niagara știam cîte ceva, de „O mie de insule” n-auzisem absolut nimic. Plecăm la răsăritul soarelui. Din Toronto sînt aproape 400 kilometri. Direcția Sud- Est. Popas pe malul Lacului Ontario. Ajungem la Kingston și ne rătăcim. Oricum, ne trezim și în preajma închisorii – clădire cenușie, tristă. În cele din urmă ne regăsim drumul, dar, după vreo 40 de kilometri, iar o luăm greșit. De data asta, mai s-o încurcăm, căci am traversat un pod care, parcă, nu se mai sfîrșește și, în graba noastră, am trecut și de granița Canadei, îndreptîndu-ne, în trombă, spre Statele Unite. Am observat tocmai la timp pentru a ne întoarce, dar, la reintrarea în Canada, a trebuit să oprim de această dată la punctul de control. Grănicerii, oameni cumsecade, au înțeles că ne-am rătăcit – eu cred că ne-au văzut cînd am trecut pe lîngă ei – și ne-au lăsat în pace, deși subsemnatul n-avea nici un act asupra sa. „E tatăl meu, din România!”, a spus Luci. Omul în uniformă m-a privit și bariera s-a ridicat. Reintrăm pe autostradă, încă vreo 50 de kilometri, „cotim” la dreapta, mai mergem vreun sfert de ceas, cînd drumul asfaltat, neted ca palma, se pierde într-o piață flancată, de-o parte și de alta, de clădiri joase. Spre stînga se zărește și pădurea, iar în față apa albastră a unui lac. Nu, nu-i lac, înțeleg imediat, e Fluviul „Sfîntul Laurențiu”, zona superioară a acestei ape care, după vreo mie de kilometri, într-un larg estuar și golf, se varsă în Oceanul Atlantic. Dar unde-s cele… O mie de insule? Luci vine aici pentru a treia oară și, în cele din urmă, surpriza: vom merge cu vaporul pe fluviu și vom vedea cîteva dintre cele o mie de insule pe care natura le-a „plantat” în apele fluviului la începutul începuturilor. Luci cumpără biletele pentru vapor și intrăm în „Rock- port- Boat line”. E zi de vară și soarele iese de după norii care ne-au însoțit drumul pînă aici. Lume multă – mașini și autobuze în parcări uriașe, puncte comerciale de unde tot turistul poate cumpăra hamburgeri sau alte bunătăți specifice Americii de Nord. Pe cheu, în așteptarea vaporașului, privesc apa aceasta albastră, curată, se văd chiar și pești zbenguindu-se, pescărușii fac plonjoane acrobatice și se retrag pentru a-și consuma prînzul. Vaporul se apropie, e cu două punți. Urcăm. Și, după cîteva minute, ceea ce văd pare de domeniul viselor. Castele medievale, așezate pe bucăți de piatră răsărite din adîncuri – unele mai întinse, altele cît un teren de tenis, poate și mai mici, clădiri fastuoase, pe acoperișurile sau în fața cărora fîlfîie steagul Canadei sau cel al Statelor Unite. Da, toate aceste insule – repet, o mie la număr – au fost cumpărate și acum sînt în proprietatea unor bogătași canadieni sau americani care și-au construit case de vacanță, dar nu din cele obișnuite, ci adevărate palate, cu turnuri și creneluri cele mai multe dintre ele, locuințe somptuoase de zidurile cărora se alintă valurile fluviului „Sfîntul Laurențiu”. Aici nu există nici un risc al „umflării” apelor, al „viiturilor”, „Sfîntul Laurențiu” fiind fluviul care „irigă”, de fapt, toate cele cinci mari lacuri, cărîndu-le apele în Ocean. Sînt imagini de basm, nu mi-aș fi închipuit vreodată că există așa ceva. Îi privesc pe cei din jurul meu, sînt mulți americani, dar sînt și mulți asiatici, bărbați, femei și copii, se aud exclamații de uimire în vreme ce vaporul șerpuiește, maiestuos, printre coloanele și zidurile, mai vechi sau mai noi, înfipte temeinic în roca dăruită omului de apele acestea cuminți.
La revenirea pe cheu am mai privit o dată fluviul albastru și, cu gîndul, am călătorit pe întinderile lui pînă la vărsarea în Atlantic. Și atunci am „pizmuit” pe soții Constantin și Marilena Donea, din Bacău, care, în aceleași zile, se aflau la fiul lor Costică, stabilit în Montreal, și care urmau să facă un voiaj cu vaporul în Golful „Sfîntul Laurențiu” spre largul Atlanticului și , eventual, să fotografieze și balenele, curioase și ele, să-i vadă pe cei sosiți din România. (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns