Un templu al științei
În 1967, William O’Deea, cunoscut om de știință la Muzeul de Științe din Londra, venea la Toronto, pentru un an de zile, să ajute autoritățile locale în crearea Centrului de Științe Ontario. A fost primul director general al unei instituții care, cu trecerea anilor, avea să devină, cum bine a definit-o un ziarist, „o autentică Enciclopedie a Științelor”, o „carte deschisă spre universul cunoașterii”. Așezată la întretăierea a două artere importante ale marelui oraș canadian – Don Mils Rd. Și Eglinton Ave – clădirea Centrului de Științe Ontario atrage, tot timpul anului, dar mai ales în lunile de vară, sute de mii de vizitatori din întreaga Canadă. Adevărul e că, aici, o vizită de cinci ore – cum am făcut eu – e cu totul și cu totul nesemnificativă. Luci și Anna-Julia au fost de patru ori și-mi spun că nici acum n-au vizitat compartimente importante din Centru, cum ar fi The living Earth sau Science Arcade. „Nu-i nimic – le-am zis – o să le vizităm astăzi”, dar optimismul meu avea să eșueze lamentabil. Ora închiderii ne-a prins în plin Centru și n-am timp, în cele cinci ore petrecute, să vizitez decît circa o jumătate din ceea ce s-ar fi putut vedea, și aceea din fugă. La plecare am zis că vom reveni, însă, din păcate, au intervenit alte chestiuni, așa că „cealaltă jumătate” o voi vedea cu prilejul următoarei mele călătorii în Canada.
O parcare imensă cu circa zece compartimente. Sute de mașini, mii de vizitatori. E o zi călduroasă din vara lui 2002, sînt aproximativ 30 de grade C, dar lumea asta exuberantă pare a nu lua în seamă căldura care, spre după-amiază, va deveni insuportabilă. Uităm imediat de gradele de afară după ce pășim în clădirea Centrului de Științe Ontario. Prețurile de intrare sînt acceptabile aici, dar uluitor de mari raportîndu-le la leii de acasă. Fiică-mea – 13 dolari; nepoțica – 7 dolari, iar eu, pensionarul, 9 dolari. Un coridor care parcă nu se mai termină, flancat de vitrine cu minereuri aurifere, carbonifere etc, vechi de circa un milion de ani. Se deschide o sală uriașă, se aud zgomote mecanice, dar și rîsete de copii. E The Robot Zoo, o lume de-adreptul fantastică, în care nu numai copiii, dar și noi, cei maturi, trăim momente deosebite. Animale preistorice, dar și mai puțin spectaculoase, cum ar fi, de exemplu, un greiere uriaș-robot, te înfioară. Toate „funcționează” și zici că acuși te vor ataca. Anna-Julia se urcă pe un mastodont și nu mai vrea să coboare. În cele din urmă plecăm, dar unde?
Indicatoare luminoase ne îndreaptă spre uși largi dincolo de care, în sus sau în jos, funcționează scări rulante. În cele din urmă ajungem la Planetarium – unde fetele mele fuseseră și unde, acum, avem noroc să nu fie o coadă prea mare. Oricum, stăm cîteva minute bune, nu intră decît grupuri de cinzeci de persoane, intrăm și am senzația că pășesc, undeva, în cosmos. Aerul condiționat e, parcă, mai condiționat aici. Fac și eu ce fac ceilalți în această încăpere circulară slab luminată, adică, mă așez pe covorul de pe podea, cu fața în sus, și aștept. Doi ghizi ne dau indicații, Luci îmi șoptește că aici nimeni nu are voie să vorbească, să fluiere etc, etc. Deodată, se face întuneric, uitasem să spun că, atunci cînd am intrat, soarele tocmai apunea, căci sus e cerul, iată luna, iată stelele, Carul Mare, Carul Mic, Andromeda, Casiopeea. O adevărată Lecție de Astronomie. Se dau explicații detaliate, ce păcat că nu știu engleza! Oricum, după ce plecăm spre alt sector o întreb pe Anna-Julia ce a înțeles din ce a auzit și văzut, iar ea – șmechera! – mă întreabă ce sînt mișcarea de rotație și mișcarea de revoluție a pămîntului. Dar cum trăiesc diferitele popoare ale lumii? Iată, într-o mare vitrină în miniatură, un sat japonez din secolul al 16-lea. Tocmai se luminează de ziuă, iar pescarii își pregătesc sculele și vor pleca în larg. Marea este calmă, iar păsările care o „survolează” indică prezența, nu departe de țărm, a unui banc de pește. Sau, în imediata apropiere, iată interioarele unor locuințe rusești, evreiești, americane, srilancheze, etiopiene etc, etc. Vizitatorul intră, astfel, în contact cu lumea nevăzută de el, aflată la mii de kilometri distanță, și constată modurile specifice de viață, dar și ce este caracteristică generală pentru noi, oamenii: confortul, liniștea căminului, nevoia de pace.
Alte scări rulante, nici nu știu cum voi ajunge înapoi, pe unde am venit, asta o știe, însă, fiica mea, eu mă las purtat de „valuri”. Totul despre anatomia omului. Iată inima cum bate – la omul sănătos, dar și la cel care a trecut printr-un infarct. Sau iată cum funcționează plămînii unui om care n-a fumat niciodată, care a fumat, dar s-a lăsat de acest viciu și – aoleu! – iată cum funcționează plămînii unui fumător înrăit! Ce bine-i că nu fumez! Rămînem cîteva minute bune în fața unui exponat care nu e altceva decît creierul uman. Electronica își spune și în acest caz cuvîntul, căci privind cu atenție poți vedea cum funcționează creierul nostru și, pentru a te convinge de propriul creier, intri într-un „tunel” aflat alături care-ți „citește” cîtă materie cenușie porți în cutia craniană. Și nu-i de mirare cînd, mai coborînd un etaj, te vei afla în fața celor mai mari descoperiri pe care creierul uman le-a dobîndit de-alungul istoriei omenirii. De la Kepler, Newton, Copernic și pînă în zilele noastre, cu astronauți, cu plecări în spațiul cosmic, cu internet. Aici, în compartimentul intitulat tehnologie în transporturi, se întîlnesc trecutul, prezentul și viitorul într-un domeniu crucial pentru existența umanității. De la Volantă la Internet Cafe – un drum lung, dar extraordinar! Iată, alături de o șaretă, o locomotivă din anul 1853 – aici scrie că e prima locomotivă din provincia canadiană Ontario – și, cu data de 29 ianuarie 1866, primul automobil Benz, cu curea de transmisie.
Ceea ce definește, între altele, Centrul de Științe Ontario, sînt posibilitățile pe care le oferă vizitatorilor de a participa activ la demonstrații, la efectuarea unor teste etc. Astfel, poți lucra efectiv la demonstrarea teoremei lui Pitagora sau, în Laboratorul de Fizică și Chimie, la producerea artificiilor, la obținerea unor produși cu ajutorul unui alambic simplu etc. Aici toate aparatele funcționează din plin cu ajutorul vizitatorilor. Nu departe, după ce mai coborîm pe o scară rulantă, intrăm într-o pădure tropicală. Arbori, plante, apă, o maimuță ne privește cu insistență. E cald, e înăbușitor de cald. Și apa aceasta care cade în cascadă parcă vrea să dea în clocot. Dar totul e o părere. Deși e o pădure tropicală ca la ea acasă. Ieșim destul de repede, aici nu se poate sta prea mult timp, și intrăm într-o sală enormă în care tronează coloana vertebrală a unui dinozaur care, parcă, nu se mai termină. Privesc cu interes și nu observ cînd Anna-Julia dispare într-o grotă pentru ca să apară în partea opusă deasupra căreia un cadran electronic indică populația globului pămîntesc, în acel moment: 6 239 135 028! (Eugen Verman)
Lasă un răspuns