REPORTAJ PE GLOB Welcome to Canada!

Autobuzul galben

Astăzi, joi 18 aprilie 2002, merg, împreună cu Lucia, la serbarea școlară a Annei-Julia. Nepoțica mea – care e în gradul al III-lea la „Charles H. Best Elementary and Middle School”, instituție aflată pe Wilmington Ave nr.330 – s-a pregătit, împreună cu clasa ei, de cîteva luni de zile pentru acest eveniment. Serbarea are loc la „Earl Haig Secondary School”, în cadrul unui „Choral Project”, iar participanții sînt de la zece școli publice din North York. Altfel spus, „artiștii” au fost aleși pe „sprînceană”, repetițiile s-au ținut lanț, iar astăzi, în prezența a sute de părinți și elevi, scena școlii din Yonge Str. urmează să cunoască atmosfera marilor momente culturale. Pentru a ajunge acolo sîntem așteptați de trei autobuze școlare. Cu aprobarea mr. Mark Arbus, învățătorul Annei-Julia – un tînăr american din California, dar ajuns aici, în Toronto, în împrejurări pe care nu le cunosc – urc eu și Lucia, alături de elevi, în această mașină silențioasă, deși „pe dinafară”, pare de epocă. Autobuzele galbene pe care poți citi „School-Bus” sînt o prezență obișnuită pe largile artere ale orașelor canadiene și americane, în general. Cum îmi spunea, cu șarm, șoferița acestui autobuz – pe nume Lisa, o negresă suplă, cu ochi mari, negri – „la noi, în Canada, se bucură de cea mai mare atenție elevii, bătrînii și cîinii”. Apreciere pe care, ce-i drept, o mai auzisem, dar cred că elevii, în general copiii, aici se bucură de cea mai mare atenție. A te afla într-un astfel de autobuz e o obișnuință pentru copiii canadieni. Autobuzul te aduce la școală și te duce acasă, autobuzul galben te plimbă în excursii, te duce la spectacole. Tot ce înseamnă circulație pe drumurile publice manifestă atenție deosebită în preajma autobuzului galben. Sînt reguli stricte care, nerespectate de ceilalți participanți la trafic, atrag sancțiuni severe.

Plecăm și într-un sfert de ceas ajungem la școala unde va avea loc spectacolul. De fapt instituția aceasta nu-i pe Yonge Str. ci undeva, pe o străduță paralelă cu Y.S., un cartier liniștit în aparență, deoarece o școală spulberă, din start, liniștea, cunoscută fiind exuberanța, firească, a copiilor. Curte mare, clădire cu trei corpuri, sute de elevi și părinți care se îndreaptă spre intrarea largă deasupra căreia, pe o pancartă, e scris: „Bine ați venit!” Sîntem îndrumați de elevi din cursurile superioare – am scris „elevi” și nu „studenți”, deși, în Canada, toți cei ce învață, de la clasa a I-a (gradul I, cum este numit aici) și pînă în ultimul an de facultate sînt denumiți „studenți” – și ajungem la sala de spectacol. Se sting luminile, se face liniște. Domnul George Boyko, „master of ceremonies”, care apare în lumina reflectoarelor, ține un scurt cuvînt introductiv, după care urmează spectacolul care durează o oră. Corurile reunite ale celor zece școli sînt dirijate de domnul Brainerd-Taylor, nativ dinTrinidad, cu studii în Barbados – bărbat cu alură de sportiv, cunoscut, din cîte îmi dau seama după ropotele de aplauze și uralele cu care e primit. Un spectacol magnific – cuprinzînd și dansuri moderne – care îmi amintește de serbările noastre școlare ce nu-s cu nimic mai prejos față de ceea ce văd și ascult acum. Copiii sînt peste tot copii, iar cîntecele și dansurile lor au aceeași încărcătură emoțională oriunde te-ai afla pe mapamond.

Aceeași impresie aveam să mi-o fac și la serbarea de 1 Mai, de la școala nepoatei mele. Sub genericul „Spring Sensations”, a fost o autentică sărbătoare a bucuriei. Un spectacol care a debutat cu un „Song for Peace”, pentru că și aici, ca de altfel peste tot în lume, pacea înseamnă prima și cea mai importantă condiție a manifestării Omului în plenitudinea sa. Iar acești copii pe care-i admir pe scenă – da, e o adevărată plăcere, pentru mine, să-i văd pe micuții aceștia albi, creoli sau negri, băieței și fetițe, cît sînt de puri, de firești, fără nici cea mai palidă prejudecată – sînt cetățenii de mîine ai Canadei, cei care vor da dimensiuni stadiului înalt de dezvoltare, de prosperitate la care se află această mare și primitoare țară.

Școala la care învață nepoțica mea Anna-Julia e publică. Altfel spus, e „școală de guvern”. Aici, pe Wilmington Ave, „Charles H. Best School” are două adrese: la nr. 285 și la nr. 330. Sînt două mari clădiri, cu săli de clasă, săli de gimnastică și săli de spectacole; în cea de la nr.330 învață gradele I-IV, unde funcționează și un „Day-Care”, iar la nr. 285 învață clasele V-VIII. Eu le spun „clase”, dar ele poartă denumirea de „grade”. Pînă în clasa a VI-a „studenții” sînt îndrumați de un învățător sau învățătoare, în fiecare an fiind altul, nu ca la noi, unde același învățător „duce” elevul pînă în pragul clasei a V-a. Cum spuneam, la nr. 330 există și un „Day- Care”, altfel spus o grădiniță cu orar prelungit, dar unde, sub atenta îndrumare a educatorilor, rămîn și elevii, după orele de clasă, ai căror părinți sînt la serviciu. Bineînțeles, contra-cost. Anna-Julia a frecventat „Day-Care”-ul încă de la trei ani, iar educatoare

ca Marcella sau Margarita – aceasta din urmă armeancă – îi sînt bune prietene. Copiii nu au deloc complexe față de educatori sau învățători, de altfel relațiile dintre ei sînt ca între maturi. Tot aici, în curtea școlii, se află un adevărat complex de joacă pentru copii unde am fost aproape zilnic și unde gîndurile m-au dus, de fiecare dată, la școlile noastre și la posibilitățile de joacă de care dispun foarte tinerii mei conaționali. Acum, zic: va veni o zi cînd și la noi va fi la fel!

De două ori pe săptămînă, Anna-Julia merge la școala de dans a soților Olga și Vitali P. Cei doi sînt imigranți ruși – ea din Moscova, profesionistă a baletului; el din Petersburg, cu evidente talente organizatorice, administrative și, la nevoie, artistece. O sală mare, primitoare, cu oglinzi care „țin locul” unui perete și zeci de copii și tineri, în majoritatea ruși. De altfel, în vară, cu prilejul „Primului Festival al Culturii Ruse”, elevii Olgăi și ai lui Vitali au avut de spus „un cuvînt greu” pe scena festivalului, scenă aflată pe Yonge Street, în „Mel Lastman Square” – Mel Lastman nefiind altcineva decît primarul orașului Toronto.

A venit vacanța mare și bucuria e unanimă: pentru părinți, pentru bunici și, mai ales, pentru copii. În incinta blocului nostru s-a deschis piscina și, timp de două luni cît durează vacanța – de la 1 iulie la 31 august – Anna-Julia și compania, adică Scott, Catrine, Alicea, Călin, Vova, Jesica dar și părinții – Lucia, Lisa, Jouana și bunicii – adică eu – vom face plajă și vom înota. Apa bazinului – care are două sute de metri lungime și o sută lățime – e curată, iar calitatea ei e urmărită cu sfințenie, prin măsurători și analize, de către Vireak Hinh – tînăr student, ai cărui părinți, cambodgieni, dețin un restaurant în cartierul chinezesc al orașului Toronto – care e plătit pentru munca pe care o face, inclusiv pentru funcția de salvamar. De altfel, într-o zi chiar a salvat o fată de la înec, operațiune la care a participat și subsemnatul.

Și a venit o zi, de 3 septembrie 2002, cînd nepoțica mea și-a luat ghiozdanul și, însoțită de bunic, a pășit în gradul al IV-lea. Deschiderea noului an școlar – fără nici un fel de festivitate. Conform tradiției. Iar în fața școlii au reapărut autobuzele galbene, de la geamul unuia făcîndu-mi cu mîna șoferița care m-a adus, în primăvară, la o serbare de neuitat. (Eugen Verman)