Resursele umane
Unul dintre multele centre de „Resurse umane”, din Toronto, se află undeva, în North York. Autobuz – Metrou – Autobuz. Șofer amabil – chelie, ochelari de soare, față destinsă, dezinvoltură la volan. Toate autobuzele din oraș „sînt trase la indigo”, aceeași marcă, aceeași culoare, aer condiționat, viteză. Stațiile sînt foarte apropiate, dar mașina nu oprește la toate, ci numai unde așteaptă călători sau, dacă nu, atunci cînd din autobuz cineva dorește să coboare, lucru anunțat prin tragerea unui fir aflat la îndemînă și datorită căruia șoferul e atenționat. Ajungem, așadar, la „Centrul de resurse umane”. O clădire „din bucăți”, maronie, de-afară austeră. Uși largi, duble. Prima aripă, la parter, e destinată celor aflați în căutarea unui loc de muncă. La „primire”, două funcționare te ascultă și te îndeamnă spre computer. M-am întrebat „de ce două” și am aflat, imediat, că fiecare e „specializată” pe o „jumătate” de oraș deținînd informații ca atare din sectorul ei. Astăzi – 24 august – cred că sînt aici, în aceste săli, peste o sută de persoane. Toți acești oameni – în marea lor majoritate tineri – se află în fața computerelor. După ce, pe Internet, vor găsi compania ce-și caută oameni și domeniile de specialitate profesională, ei se vor adresa, din nou, funcționarelor. Un alt corp al clădirii e destinat unor trimiși, din diferite motive, în șomaj și veniți aici pentru a-și întocmi dosarele privind drepturile ce li se cuvin, inclusiv cele financiare. Din cîte am citit și din cîte mi s-a spus, după tragedia americană din 11 septembrie 2001, și aici, în Canada, din unele companii au fost disponibilizați salariați, în timp ce altele caută mînă de lucru. Oricum, sînt ceva oameni și aici, dar mai puțini decît cei care-și caută de lucru. Ca și dincolo, parcă s-au adunat, în fața ghișeelor, reprezentanți ai tuturor raselor și ai multor rase de pe mapamond. Zece ghișee le stau la dispoziție – de la A la J – din care cel din mijloc e destinat serviciului de Informații. La acest ghișeu se stă la rînd, solicitantul primește un chestionar și este trimis să-l completeze direct pe computer. Computerele sînt în trei zone (areas) și, în ce mă privește, nu m-aș descurca. Deși e foarte simplu, nici nu trebuie să folosești tastatura, e de-ajuns să atingi cu degetul pe ecran în dreptul unor litere sau cifre care apar în permanență. După care, aștepți pe unul din fotoliile din sală să fii strigat, prin interfon, desigur, de funcționarul care-ți va întocmi documentele necesare sau, pe loc, să fii îndrumat spre un alt post de muncă. Atmosfera nu-i deloc apăsătoare, cineva îmi șoptește că, la 3.000 sau 3.500 dolari pe lună, nu-i tocmai rău să fii șomer. În sala răcoroasă – afară sînt peste 35 de grade Celsius – există standuri cu cărți, locuri de unde poți cumpăra un suc, o gustare etc.
Canada e o țară cu o industrie foarte dezvoltată și cu o agricultură la fel. Într-una din zile, mergînd la Milton – oraș-stațiune aflat la circa 70 km de Toronto, unde mi-am petrecut multe ceasuri, în vara anului 2002, la pescuit în lacul de aici -, deci, în drum spre Milton, mi-am propus să înregistrez, pe banda reportofonului, denumirile firmelor industriale aflate pe ambele părți ale autostrăzii 401. În această intreprindere m-a ajutat Florin Sârghiuță, ginerele meu și chiar și nepoțica Anna-Julia, care a fost de multe ori cu tatăl său aici. Am notat mai întîi – acum sistematizez, într-un fel, ceea ce am văzut – cele două mari companii de bere canadiene, Labatt și Molson, fabrici mari care produc o bere mult căutată de canadieni. Apoi, șirul aproape fără de sfîrșit al companiilor străine. Mi-am zis că, dacă vreo țară de pe acest pămînt are investitori străini cu „duiumul”, apoi aceasta e Canada. Iată cîteva: Kraisler, Ford, General Motors, Toyota, Nissan, Honda, Audi, Mercedes, Sony, Baern, Panasonic, The Bombay Company, Nippon Expres, Anixer, Fuji Film. Clădiri silențioase, cu largi spații verzi și spații de parcare, nicăieri vreun coș prin care să iasă fum, nicăieri clădiri în paragină. Dacă am văzut ceva aflat în paragină, au fost două sau trei ferme agricole, acestea fiind „copleșite” de industria din preajma lor. Dar am văzut și ferme prospere, de animale ori vegetale, am aflat că sînt și români care au devenit fermieri canadieni și regret că nu am ajuns, nici măcar din întîmplare, la o astfel de fermă. Revin la investițiile străine care sînt peste tot, cel puțin în provincia Ontario, unde am fost eu, și zic – după cum am discutat, nu o dată, cu Florin – ce bine-ar fi să ne întîlnim și în Romînia !
Asta nu înseamnă că țara aceasta nu are și industria ei autohtonă. Nici pe departe. General Electric Canada este, din cîte mi-am putut da seama, o putere uriașă în ansamblul economiei țării. Numai aici, în jurul orașului Toronto – din cîte mi-a spus Florin – sînt două centrale atomo-electrice, la Pikkerim și Oshawa, în Ontario funcționînd „vreo opt”, iar în Canada, „vreo 30” – am pus între ghilimele afirmațiile lui Florin Sârghiuță, bărbat tînăr, de loc din comuna Valea Seacă, județul Bacău, Romînia. Și tot el mi-a spus că „Famuk” e o fabrică de strunguri automate, „SMC” e o fabrică de roboți, iar Patheon e o întreprindere de medicamente – toate canadiene.
Astfel că, între „Resursele umane” și economia reală, fizică, legătura e firească, dinamică, cu finalitate în nivelul de viață al oamenilor. Iar atunci cînd, din diverse motive, apar discrepanțe, dereglări, conflicte de interese, grevele sînt iminente. Cît am stat eu în Ontario – e vorba de șase luni din anul 2002 – au avut loc două greve care au influențat negativ viața de ansamblu a locuitorilor, cel puțin din Toronto. Mai întîi – greva funcționarilor publici, care a ținut circa o lună de zile. Din această cauză, au fost oameni care n-au putut să-și scoată carnetele de sănătate sau, pur și simplu, n-au putut să-și dea examenul de șofer amator, căci aici Poliția nu se amestecă în acest domeniu, ea ocupîndu-se de circulația pe drumurile publice – cei de la Circulație, desigur – , de furturile de autoturisme – se fură și aici, nu vă mirați! – etc. Și a mai avut loc o grevă – chiar în vară – a celor de la Serviciul de Salubritate subordonat Primăriei orașului Toronto, lucrătorii de aici cerînd creșterea salariilor și asigurarea stabilității locurilor de muncă. Un miros pestilanțial s-a făcut resimțit în multe locuri din oraș – deși gunoaiele au fost „depozitate” în saci negri – timp de circa trei săptămîni. Știu că primarul Mel Lastman n-a cedat, mai mult, i-a amenințat pe lucrători cu privatizarea acestui Serviciu și, în cele din urmă, lucrurile au revenit la normal. (Eugen Verman)
Lasă un răspuns