REPORTAJ PE GLOB Welcome to Canada

Despre niște români

Cîți români trăiesc în Canada? E întrebarea pe care am pus-o mai multor conaționali pe care i-am cunoscut la Toronto și, în general, în provincia Ontario. Oficial, n-am întîlnit nici o informație. Am în vedere presa scrisă sau audio – vizuală. Așa că răspunsurile au fost absolut aproximative și foarte diverse. De la cîteva mii la cîteva sute de mii. Asta am înțeles. Cred că răspunsul exact e, pe undeva, pe la …mijloc. Și mai cred că nici preconizatul recensămînt al populației nu va da răspunsul exact, întrucît aproape nu e zi fără ca pe Aeroportul „Pearson”, din Toronto, sau pe celelalte mari aeroporturi ale Canadei să nu sosească imigranți proveniți din România. De curiozitate, m-am uitat în cartea de telefon a orașului Toronto, editată, anual, de Compania „Bell – Canada”. Din cele 2.300 pagini ale Ediției din 2002 – Cartea e împărțită pe firme și persoane fizice – 1.557 pagini cuprind numele cîtorva sute de mii de oameni. Nume de români pot fi găsite aproape în fiecare pagină. Am urmărit numărul „Popeștilor” și am descoperit că în Toronto sînt 53 de familii cu acest nume; „Ioneștii” sînt 30, iar „Dumitreștii” – aici i-am inclus și pe „Dumitrașc” sau „Dumitru” – sînt aproape 50.Tot uitîndu-mă prin Cartea de telefon, am dat și de un nume pe care îl știam foarte bine – Cărămidaru Paul – omul acesta fiind un cunoscut și excelent inginer, care a lucrat la Întreprinderea de Mașini Unelte Bacău. Din nefericire, în vara aceasta, a anului 2002, băiatul său, în vîrstă de 26 de ani, a murit în urma unui accident de motocicletă, pe autostradă. Despre această întîmplare nefericită pentru familia Cărămidaru, dar și pentru alte familii de români din Canada, am discutat și i-am transmis condoleanțe, telefonic – cu domnul inginer Cărămidaru cu care, din păcate, nu m-am putut întîlni să aflu mai multe amănunte despre viața și munca sa din Toronto. Din cîte mi-a spus, am înțeles că are o firmă, „tot mai cunoscută în Canada”, la care era „prins” și fiul său.

Toți cei care părăsesc România pentru a ajunge aici, nu fac acest lucru de „prea mare fericire în țară”. L-am citat pe inginerul Sorin Gheorghiu, specialist în Mecanică fină, fost director al unei societăți comerciale din Luduș, iar cînd l-am cunoscut eu, ajutor de superintendent în două blocuri „gemene” din Toronto. Aici a muncit vreo cinci sau șase luni din anul 2002, după care și-a găsit un post corespunzător calificării sale – deși nu de inginer – la o mare firmă constructoare de componente aviatice din orașul Brampton. S-a mutat la Hamilton, de unde face și acum naveta la noul său serviciu unde, cum a ținut să-mi spună, cîștigă „destul de bine”. Între timp i-au venit, din țară, soția și copilul, soția – ingineră – urmînd să-și găsească și ea de lucru. Am discutat cu această tînără doamnă și am înțeles că și ea, la fel ca toți cei care pleacă din țară, sînt, la început, într-o stare psihică nu prea bună, generată de „necunoscut, de necunoașterea la perfecție a limbii engleze etc”.

Cum mai scriam undeva, soarta emigrantului nu e nici pe departe „excelentă”. „Am fost, în vara trecută acasă, la părinții mei și la frații mei și în orașul meu, Oradea. Nu știu cum, dar, după o săptămînă, mi-am dat seama, cu durere, că mă simt străin și la mine acasă. Așa e: emigrantul e străin și la el acasă, și în țara care l-a adoptat.Oare în felul acesta o să trăiesc de-acuma?” – mi s-a destăinuit, întrebîndu-se și întrebîndu-mă, un inginer mecanic ce-și făcea serviciul, ca șofer, pe un mare camion de transport.

În Blocul „Luxor”, de pe Finch Avenue, într-un apartament cu două dormitoare, la parter, am cunoscut o tînără familie, venită din Sibiu. Ne-am împrietenit repede. Oameni deosebiți, ingineri, iar fiul, elev în clasa a VII a. Dorina și Adrian Armenean, cu fiul lor, Călin, sînt de un an în Canada. El e inginer geolog, dar lucrează ca muncitor în industria lemnului. Am discutat mai puțin cu el, deoarece mai tot timpul era la fabrică. Soția sa, Dorina, ingineră, cum am spus, a urmat niște cursuri de limba engleză pentru a deveni cadru didactic, dar, între timp, și-a găsit un serviciu și s-a arătat foarte bucuroasă, deși salariu primit e cel minim pe economie. Călin învață bine, normal trebuia să urmeze, aici, clasa a VI a dar, cînd au văzut cei din școală cît e de pregătit, l-au trecut direct în clasa a VII a. „Se vede că la voi, în România, se învață carte”, i-ar fi spus unul dintre profesori.

Guelf e un orășel aflat la circa 70 km N-V de Toronto. Într-o zi din luna august 2002 am sosit aici, împreună cu Florin Sârghiuță și Ștefan Avarvarei – acesta din urmă avînd un nepot în orașul amintit, un „pescar desăvîrșit”, cum ne-a spus domnul Avarvarei. Planul a fost ca, împreună cu acest „pescar desăvîrșit”, să mergem să pescuim într-un lac „plin cu crapi” din marginea localității. Am ajuns dimineață, l-am sculat pe om din pat, ne-am cunoscut, a urcat în mașina lui, noi după el și, ajunși la lacul „plin cu crapi”, ne-a lăsat, întorcîndu-se la el acasă, să ne aștepte „omenește”. Înarmați cu undițe și momeli dintre cele mai apetisante pentru pești, am aruncat undițele în apă dar, după vreo patru ceasuri, cînd am văzut că era ca și cum am fi aruncat undițele într-o fîntînă, am plecat. Supărați, desigur, dar însuflețiți de gîndul unui ospăț pe cinste. Și așa a și fost. Alexandru Napa și soția sa, Viorica, s-au dovedit niște oameni extraordinari. Dar nu despre ospățul acesta vreau să vă povestesc – ospăț care a durat mai multe ore -, ci despre bărbatul Alexandru Napa, născut și crescut la Leorda, sat de mineri de lîngă Asău, și ajuns în Canada în 1985 cînd, acostînd cu vaporul pe care era inginer mecanic, la Quebec, a rămas aici. Ei bine, una din camerele din casa mare și frumoasă în care locuiesc cei doi, e destinată „șantierului” la care lucrează inginerul nostru din județul Bacău. În ultimii șase ani n-a mai muncit în altă parte – soția sa e angajată la fabrica de țigări din oraș și cîștigă bine – ci s-a ocupat numai de traducerea, din limba engleză, în limba română, a unei cărți – „Cartea Uranției” – care are peste 2.000 de pagini, în 196 de capitole și patru părți. La un pahar de bere, omul mi-a vorbit cu entuziasm de această lucrare rugîndu-mă ca, atunci cînd va veni și o va lansa în România, să-i fiu aproape, lucru pe care, desigur, i l-am promis. Din ce mi-a spus și din ce mi-a pus la dispoziție, pot să vă spun, de pe acum, că „Uranția” e planeta pe care trăim noi, iar „Cartea” a fost inspirată de „spiritul divin”, nu are un „autor”, a apărut la Chicago, unde se află și „Fundația Uranția”, care i-a pus la dispoziție lucrarea originală în engleză. Cert e că Alexandru Napa e, pur și simplu, „subjugat” de această carte, pe care a tradus-o în cinci variante. „Cartea Uranției – mi-a spus acest om – descrie totalitatea Creației, de la infinitul trecut pînă la infinitul viitor, dînd, de asemenea, prezentului, o semnificație grandioasă, inteligentă și exaltantă”. Ne-am despărțit cînd soarele era la apus. Acasă, cînd am citit ce mi-a oferit Alexandru Napa despre cartea sa, mi-am dat seama că nu am înțeles mai nimic. Îl aștept, deci, în România, la Bacău, și-l voi însoți acolo unde va merge s-o lanseze și s-o aducă în atenția cititorului român. Pînă atunci, îmi voi „finisa” și eu impresiile scrise despre locul și oamenii pe care i-am cunoscut în acest an 2002, la începutul căruia nici prin gînd nu mi-a trecut că, jumătate din el, voi locui în Canada. (Eugen VERMAN)