REPORTAJ PE GLOB „Welcome to Canada!” (I)

Pearson – terminalul 3

5 Aprilie 2002. Pentru mine, a doua călătorie în Canada, dar emoții ca-n prima, de acum doi ani. Sînt aproape 12 ore de cînd am decolat din București – ora noastră era 16.20, iar acum Boeingul 747 se pregătește de aterizarea pe aeroportul din Toronto. Compania aeriană maghiară Malev mă convinge pentru a doua oară, „se ține” de orarul de zbor. Fix la ora 21.20, ora Canadei de Est, aeronava atinge pista terminalului 3. Aplaudăm frenetic revenirea pe pămînt. E o tradiție ca aterizările să fie subliniate de aplauzele călătorilor. Am petrecut, în această uriașă navă, aproape nouă ore, am traversat Atlanticul, am zburat mereu spre Nord- Vest, trecînd prin Sudul Groenlandei, pe deasupra Labradorului, am „coborît”, apoi, spre Sud, urmărind cu emoție traseul avionului pe ecranul din fața noastră, au apărut, într-un tîrziu, luminile orașului, tot mai aproape și mai aproape, și iată, acum, aterizarea. „Welcome to Canada!” Cu această urare de bun venit sîntem întîmpinați la porțile de intrare în această mare țară, a doua din lume ca suprafață. Spre deosebire de acum doi ani, controalele sînt mult mai riguroase. De fapt, trec prin două puncte de control, evenimentele tragice din septembrie 2001 înăsprind verificările persoanelor care ajung și aici, în țara din Nordul Statelor Unite ale Americii. Cum totul, în ce mă privește, e O.K., nici nu știu cînd ajung, prin mulțimea aceasta venită din toate colțurile Pămîntului, la cei dragi, care mă așteaptă cu o emoție mai mare decît a mea…

… Sînt fiica – Lucia, Florin – ginerele meu, și Anna-Julia, fiica lor și nepoata mea, născută la 9 iulie 1993. Marele oraș i-a primit cu încredere și le-a dat posibilitatea să se integreze în societatea aceasta multiculturală, determinante fiind nu numai condițiile economice, sociale etc, ci și înțelegerea, acceptarea, toleranța pe care le-au găsit aici. Căci Canada e acea țară care, în ultimile decenii, cunoaște o masivă imigrație, fără precedent în istoria lumii, milioane de oameni din întreaga lume găsindu-și aici a doua lor patrie, deși fiecare a sosit cu dorința, firească, de a-și păstra ceea ce-i este esențial pentru propria identitate. Însuși ministrul Imigrației declara că Guvernul Canadei a stabilit ca, anual, țara aceasta mai mare de peste 40 de ori ca România să primească 10 la sută din populația ei, altfel spus, în jur de 300.000 imigranți. Din aceștia, o mare parte se stabilește în Toronto, capitala provinciei Ontario, cel mai mare oraș al Canadei. Într-un Atlas geografic, apărut în 1996, se precizează că Toronto are 3,5 milioane locuitori. Dar de la data editării atlasului respectiv au trecut șase ani, timp în care avioane sosite din toate colțurile lumii au adus, zilnic, sute și mii de oameni care s-au stabilit definitiv aici. Poate mai mult ca în alte orașe și provincii, la Toronto se construiește masiv. Noi cartiere apar peste noapte. Străzile devin tot mai aglomerate. Finch Avenue, Barturst Street, Dufferin Avenue, Keele etc, se întind pe lungimi de peste 40 de kilometri, dimensiuni incredibile pentru noi. În Cartea Recordurilor e consemnată cea mai lungă stradă din lume – Yonge Street – care pornește din centrul orașului Toronto și „merge” pînă în Manitoba, lungimea acestei străzi fiind de peste … 1.800 kilometri! Cum spuneam, am sosit pentru a doua oară în Canada. Cred că fiecare dintre noi, pasagerii, care am bătut la porțile acestei țări, am adus, în suflete, năzuința de a cunoaște cît mai mult despre Canada, chiar dacă popasul unora dintre noi – cum a fost și cazul meu – s-a întins doar pentru o jumătate de an sau cîteva luni de zile. Citisem despre Canada, dar nu atîta cît să cunosc… totul. Am venit, însă, însuflețit de gîndul că în următoarele aproape șase luni voi avea posibilitatea să aflu cîte ceva din „interior”, pentru că vizitele de acest fel îți dau prilejul să cunoști oameni, să mergi prin magazine, să circuli cu autobuzul sau cu metroul, să intri în vorbă cu oameni născuți aici sau veniți recent. Vroiam să mă conving că, în ciuda ideii totalei dominații a preocupărilor materiale și, în consecință, a lipsei reperelor morale și spirituale într-o lume a banului și a succesului public, lumea aceasta se preocupă de cultivarea propriilor tradiții, a credințelor religioase etc. Deși, din călătoria anterioară, știam cîte ceva, mai ales din peregrinările „pedestriene” prin zona apropiată locuinței copiilor mei, unde am întîlnit biserici, magazine chinezești și chiar românești, case funerare…

Cu astfel de gînduri am urcat în Nissanul lui Florin. S-a făcut deja ora 11.00 noaptea, o noapte rece, cu burniță și oameni grăbiți. Aeroportul „Pearson” e la circa 30 de kilometri de marea metropolă, chiar la granița dintre Toronto și un alt important oraș din Ontario – Mississauga, despre care o să mai amintesc în continuarea notelor mele de călătorie. Spuneam de „oameni grăbiți”, dar n-am vrut să înțelegeți că acest lucru se datorează temperaturii încă hibernale. Căci văd și inși îmbrăcați sumar, în flanele și pantaloni scurți, aceștia întorcîndu-se din concediile petrecute prin Cuba, Republica Dominicană sau prin alte țări din Sudul Statelor Unite. Plecăm în trombă, dar zgomotul asurzitor al avioanelor care decolează sau vin la aterizare nu ne lasă. La această oră, avioanele vin și pleacă din minut în minut, cele trei terminale ale Aeroportului fiind suprasolicitate. Pearson – această poartă de intrare sau plecare din Canada – nu cunoaște odihnă, deși Aeroportul e în continuă modernizare, lărgire, reconstrucție…

Ajungem după aproape o jumătate de oră. Timpul ar fi fost mai scurt, dar autostrada 401 este, ca de obicei, supra-aglomerată. Reintrăm în oraș părăsind autostrada, blocul în care voi locui pînă la mijlocul lunii septembrie e la numărul 707, pe Finch Avenue. Cu șapte etaje – aici și parterul e socotit etaj -, cu două lifturi, cu camere de luat vederi în holurile de la intrare și de la ieșirea din spate, blocul – ca, de altfel, toate de aici, din Canada – nu se aseamănă nici pe departe cu blocurile noastre. Sistem „hotel”, cu apartamente pe o parte și pe alta a coridoarelor lungi, acoperite cu mochetă vișinie, buildingul oferă condiții de siguranță și de locuit deosebite. Cînd se mută într-un astfel de apartament, noul, sau noii locatari găsesc aici aragazul electric și frigiderul, apa caldă și apa rece nu lipsesc. Doamne, de ce nu-i așa și la noi…? – semn care atestă din plin nivelul de … cinci stele al orașului. Ce-i drept, chiria – copiii mei plătesc 750 dolari (canadieni) pe lună, în care intră și garajul de la subsolul blocului – e o sumă foarte mare pentru noi, atunci cînd o „traducem” în lei, dar convenabilă pentru foarte mulți din cei care locuiesc în blocurile cu un dormitor, două sau chiar mai multe. După atîtea ore de nesomn, pe la mizeul nopții reușesc să mă culc. Dar nu și să dorm. La mine, la Bacău, în îndepărtata Românie, e 7.00 dimineața… Ce va fi mîine, sîmbătă, 6 aprilie…? Să treacă, mai întîi, noaptea aceasta toronteză , prima din cele multe care mă așteaptă… (Eugen Verman)