– Domnule, nu sînteți vampir…?
– Nu, sînt canibal…!
Duminică, 4 august 2002. Sînt invitatul lui Noel. Eu, Florin Sîrghiuță și nepoata mea, Anna-Julia. Noel e prieten cu Florin. S-au cunoscut cu vreo trei sau patru ani în urmă, în Cuba. Și Noel și Florin erau în concediu. În Cuba merg mulți canadieni. Prețurile în stațiunile de pe litoralul Caraibelor sînt mici. Sau, cel puțin acceptabile pentru cei ca Florin sau Noel. Stațiunile – mi-a zis Florin – sînt ca niște rezervații. Ai intrat în stațiune, ți se dă un document prin care ești „atestat” ca turist venit în sejur aici și, pe baza acestui document, te bucuri de tot ce-ți poftește inima. Dincolo de gardul stațiunii te întîmpină o viață destul de anostă, chiar săracă, după spusele lui Florin. „Sînt cerșetori la tot pasul. Ți-e și milă de acești oameni. Am ieșit de două sau de trei ori din stațiune și după aceea m-am liniștit”. Aici l-a cunoscut Florin pe Noel. Un român și un filipinez. În astfel de împrejurări, convivii își povestesc viața. Noel – am înțeles de la Florin – a plecat cînd avea 17 ani din țara lui și a venit în Canada. Mai are opt frați, toți sînt plecați. A venit cu unul dintre ei, medic. Și s-au despărțit. Noel a început prin a fi servitor într-o casă de bogătași. Apoi a lucrat la un restaurant, în timp ce a făcut și Colegiul, calificîndu-se în meseria de energetician. Imediat a găsit de muncă, la centrala atomo-electrică din orașul Oshawa. Aici muncește și acum, cînd a ajuns la vîrsta de 49 de ani. La anul se va pensiona și va avea o pensie de 70 de mii dolari pe an. „Cei din industria asta îs plătiți foarte bine, zice Florin. Și ies și mai repede la pensie, spre deosebire de noi, ceilalți, care vom ieși la 65 de ani” Așa s-a legat o prietenie trainică. Cel puțin o dată pe lună, Noel îl vizitează, la Toronto, pe Florin, iar Florin, la Oshawa, pe Noel… Într-o astfel de vizită făcută de Noel, l-am cunoscut și eu, cu vreo trei săptămîni în urmă. Bărbat scund, foarte agil, simpatic foc, cînd mi s-a recomandat, mi-a zis numele lui e „inversul” lui Leon, lucru pe care nu l-am priceput imediat. Tot el a trebuit să-mi spună că-l cheamă Noel. Numele de familie nu mi l-a spus și chiar dacă mi l-ar fi spus, nu cred că l-aș fi reținut. Tot atunci mi-a zis că pe soția lui o cheamă Jesica, iar pe băiatul lui, care are 20 de ani, îl cheamă Volter. L-am întrebat dacă a auzit de filozoful francez cu același nume și mi-a zis că n-a auzit, numele dat fiului fiind des întîlnit în Filipine. „Cum e la dumneavoastră, Florin” – a zîmbit, privind spre prietenul său…
Plecăm după-amiază, pe la vreo șase. Cu această ocazie facem „proba” noii mașini pe care și-a cumpărat-o fiică-mea, un Dodge Neon, culoare albă. Pînă la Oshawa sînt circa 150 de kilometri, „facem vreun ceas și ceva”, zice Florin, după ce am intrat pe autostrada 401 și s-a înscris în viteza de 120 km/oră. Oshawa e un oraș cu peste 100 mii locuitori, iar Noel locuiește într-un cartier liniștit, are casă cam cum sînt toate pe aici, cu un garaj sau două, cu sufrageria, mare, la parter și dormitoarele – unul, două, trei sau mai multe la etaj, cu grădină în spate și peluză în față. Am ajuns, în față mai sînt două mașini, ambele Toyota – în Canada Toyota e la mare căutare -, intrăm. Ne întîmpină Noel – zîmbește și, se vede, e tare bucuros că am venit și eu, mai ales că știa că sînt ziarist din România, iar România e, pentru el, un singur oraș – Cernavodă, unde „lucrează colegi de-ai mei”. Soția lui nu-i acasă, ceva mai tîrziu am aflat că-i plecată de cîteva luni la o soră de-a ei în Statele Unite și că, mai mult ca sigur, „a uitat să se mai întoarcă”. Noel nu-i prea frămîntat de această perspectivă. Se descurcă el. Cum mi-am închipuit cînd am văzut cele două mașini în față, ceilalți musafiri veniseră înaintea noastră. Grecul acesta frumos, deși se apropie de 60 de ani, și prietena lui, filipineză, și ea frumoasă, au degetele „ocupate” toate cu inele de aur. El e patronul unui garaj și locuiește în Canada de foarte mulți ani. Cealaltă familie e de filipinezi: ea, înaltă, solidă, cu dinți rari, oacheșă, ochelari cu multe dioptrii; el, mult mai scund, cu ochii ceva mai oblici, într-un maieu închis, se vede că-i de-al casei; și fetița lor care, imediat, a luat-o pe Anna- Julia la joacă. Toți simpatici, toți joviali, grecul m-a întrebat ce mai e prin România, eu l-am întrebat ce mai e prin Grecia și, în timp ce încercam să ne înțelegem, observ că cea solidă, cu ochelari groși, mă privește insistent fără să-și poată ascunde curiozitatea… Discută ceva cu soțul ei, apoi cu Noel și, deodată, îl văd pe Noel că începe să rîdă și rîde, și rîde. „M-a întrebat dacă nu ești vampir”. „Zi-i că sînt canibal”, am rîs și eu, și atunci, filipineza cea solidă, prinzînd curaj, mi-a zis că ea asta știe despre România, că acolo sînt vampiri. „La noi sînt vampiri cum sînt și la dumneavoastră, în Filipine, la Manilla, i-am răspuns, strecurînd și numele capitalei țării ei. „Ea, ca și soțul ei și „soția” grecului nu știau nimic de țara mea. Adică atîta, că acolo, în țara aceea, sînt vampiri, oameni-vampiri, nu păsări. Sigur, ignoranță, incultură, sau poate rea-voință. Mai întîlnisem situații de acest gen. Paul, un canadian, de altfel isteț, om bun la toate la școala nepoatei mele, canadian în vîrstă de 40 de ani, celibatar convins, știe despre România patru cuvinte: Nadia Comăneci și „țară comunistă”. Altceva, nimic. Nici măcar în ce continent se află această țară. „Presupun că în Europa sau în Asia”. Sau, Manuel, vecinul din blocul în care locuim, presupune că România se află „aproape de Africa”, iar capitala e Budapesta. Dincolo de asta, Manuel, originar din Ecuador, e un om onest, muncitor, iar soția sa, Noemi, de loc din Columbia, e entuziasmată cînd îi vorbesc despre Bogota, despre Marquez și cărțile sale.
Dar să revin. Ușor, ușor, atmosfera se încălzește. Cocteilul – „operă” a lui Noel, e formidabil, Tequila, „țuica” asta mexicană, adusă de gazdă din Mexic, e o băutură care, pe lîngă palinca noastră, nu face doi bani, dar beau cu plăcere cîteva păhărele; berbecul făcut la cuptor, „acompaniat” de o salată bogată, „stil filipinez”, prăjitură, preparată de prietena grecului, în sfîrșit, vinul grecesc – toate sînt pe cinste. Ceva mai încolo, cînd pe „lacul” din grădină au fost „plantate” mai multe lumînări plutitoare, luminînd nuferii, și cînd din boxele așezate în tufele de pe malul lacului artificial au început să se reverse, peste noi, frumoase cîntece mexicane și cubaneze, filipineza cea mare s-a apropiat de mine și, rîzînd, mi-a spus concluzia ei: dacă nu-s vampir, atunci, mai mult ca sigur, sînt marinar. „Doamnă, nu-s nici vampir, nici marinar; sînt canibal” – i-am repetat și ea a rîs cu poftă. După care, i-am spus cîte ceva despre țara mea și despre poporul meu. (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns