REPORTER ÎN PIAȚĂ Amintiri … pe tarabă

Cojocul ăsta i l-a cumpărat soțul ei cînd au împlinit 25 de ani de la căsătorie. Cizmele, i le-a luat într-o iarnă cînd au fost la revelionul acela de neuitat. Căciula asta de blană i-a cumpărat-o tot în iarna aceea. Ghetele acestea le-a cumpărat ea din prima pensie… Bătrîna și-a așezat toate aceste „mărfuri” aici, în fața ei, pe ieșitura asta de zid din capătul pieții celei mari a tîrgului și așteaptă cumpărătorii. Acasă și-a făcut mii și mii de calcule. Mai întîi, că tare ar fi vrut să le păstreze, să nu le înstrăineze, că-s amintiri de-o viață. Fiecare din obiectele astea de îmbrăcăminte și încălțăminte îi amintește momente atît de plăcute din viața ei care acum, iată, se apropie de sfîrșit. Dar nevoia, numai nevoia i-a dictat, în cele din urmă, să vină la piață și să le vîndă…

Aseară, după ce le-a împachetat și le-a pus în sacoșele astea mari, au podidit-o lacrimile. Dacă ar trăi el și ar vedea, ce-ar spune, oare…? Mai mult ca sigur că s-ar întrista, dar poate, în cele din urmă, ar crede-o, că pensia pe care o primește după 35 de ani de muncă în fabrică abia-i ajunge să-și plătească datoriile la întreținere și medicamentele, că are cardiopatie ischemică și hipertensiune, și-i mai rămîn cît să nu moară de foame… Așa că va face un ban pe lucrurile astea și-și va plăti, mai întîi datoriile, că mai are de plătit vreo 500.000 restanță la căldură, și-și va cumpăra, după aceea, mălai, că și diabetul o omoară, și mănîncă numai mămăligă, și va mai vedea ea ce… Pe cojocul ăsta cere 500.000 de lei, așa s-a sfătuit cu Profira, vecina ei, care și-a vîndut lucrurile mai demult; pe căciulă va cere 250.000, pe cizme tot atîta, pe ghete 200.000 de lei… S-ar strînge ceva bani, dar, ca un făcut, nimeni nu se interesează de marfa ei…

Dar se încăpățînează și stă mai departe, nemișcată… E duminică și se apropie ceasul cînd lumea va ieși de la biserică. Stă așa, nemișcată, ca o stană de piatră, cu ochelarii groși pe nas, cu basmaua neagră aproape de ochi, în paltonul vechi și demodat pe care-l are din ziua în care a împlinit 35 de ani. Stă și așteaptă cu speranța că va face ceva bani și, în același timp, cu gîndul, ascuns acolo, în adîncul sufletului, că se va întoarce cu amintirile astea acasă și că le va păstra, în continuare, așa cum le-a păstrat și pînă acum… (Eugen VERMAN)