Nu știu dacă ați fost vreodată prin Ruseni. E un sat din comuna Plopana, sat sărman, cu mulți oameni nevoiași, care-și cîștigă traiul din munca pămîntului sau din munca făcută pe la cei mai avuți. Eu am fost nu o dată la Ruseni, în documentări gazetărești, și am cunoscut mulți oameni din partea locului. Cum, de o bucată de vreme, n-am mai dat deloc pe-acolo, am tresărit cînd femeia aceasta care vindea mere în piața mare a urbei noastre mi-a zis că-i din Ruseni. Am întrebat-o ce mai face inginerul Ioan Andrieș, pe care-l știam că era șef de fermă pomicolă – o livadă ce se întindea pe zeci și zeci de hectare – și am rămas plăcut surprins cînd am aflat că fostul meu prieten e primarul comunei Plopana. „Bun om – zice femeia. O să-i zic că ați întrebat de el…”
Cum spuneam, femeia a adus să vîndă în piață mere. A venit cu cea mai mică dintre fete, Ana – Maria, elevă în clasa a cincea, „azi m-am învoit de la școală, am venit s-o ajut pe mama”. E un copil care, se vede, a înghețat de frig, căci e o zi de octombrie friguroasă, nemiloasă. Bătrîna îmi spune că o cheamă Aneta. „Aneta Chica, așa îmi zice”. A cules, împreună cu copiii mere la fermă și le-au dat și lor cîteva sute de kilograme, iar acum vrea să facă ceva bani pentru pomenirea fetei mai mari. „Nuța o chema, a murit la numai 27 de ani. A fost în pădure desculță, că n-avea cu ce se încălța, și a răcit și a murit…”. Cînd spune asta, pe femeie o podidesc lacrimile. „Am născut șapte copii și mi-au murit doi. Primul era mic, însă fata asta… Și pe urmă, ce să mai fac, spune și mata, că nu ți-am zis că acu’ șase ani mi-a murit și bărbatul. Am rămas să-i cresc singură…”, continuă femeia. Nu-i prea bătrînă, dar e tare îmbătrînită de griji și de nevoi. Fata, Ana-Maria, privește lumea din piață. Se vede că-i tare emoționată, n-a mai fost la Bacău decît o dată, cînd era mică. A adus-o atunci tatăl ei, dar el nu mai este de mult…
Femeia nu cere mult pe mere. Cinci mii kilogramul e un preț minim, fapt care atrage mulți tîrgoveți și, în vreo trei ceasuri, vinde toată „marfa”. Va pleca acasă și sîmbătă îi va face de un an fetei celei mari. Dar va mai ajunge la Bacău cu nuci la vînzare. „Să mai vii, îmi spune, că nu le dau scump…”, iar eu îi promit că ne vom întîlni, mai mult ca sigur, și că-i voi cumpăra cîteva sute de nuci… (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns