REPORTER ÎN PIAȚĂ Ardeiul de aur

Omul stă și privește lung și nu-i vine să-și creadă ochilor. Mă oprește și-mi zice: „Dumneata ești mai tînăr…Ia vezi și zi-mi cît e kilogramul de ardei gras, 80 de mii sau mi se pare mie, că nu-mi vine să cred…?”. Mă uit și-i spun că a văzut bine și că poate crede. „Da ce, dom’le, îs din aur…? Cine-i cumpără la prețul ăsta?” Din aur, din argint sau din bronz, atît costă la vremea asta de iarnă. E drept, ardei gras frumos, arătos, care, parcă, îți face cu ochiul, îl întreb pe negustor de unde-s aduși ardeii ăștia, din Turcia sau Grecia, sau așa ceva zice vînzătorul, că nici el nu-i sigur, atunci intră în vorbă omul care m-a oprit și-l întreabă pe vînzător dacă ar cumpăra la prețul ăsta de 80 de mii ardeii ăștia, iar vînzătorul îi răspunde că treaba lui e să vîndă, patronul a fixat prețul, iar patronul știe exact cît și cum să-i scoată la vînzare… Plec și mă însoțește, o bucată de drum, omul căruia nici acum nu-i venea să creadă că un kilogram de ardei gras poate să coste așa mult. „Domnule – reia el discuția – știi ceva…?” „Nu, nu știu…” „Ei, bine, află că Dumnezeu a lăsat toate la timpul lor. Ardeiul gras e bun toamna, domnule, adus de țăranii noștri din Buzău sau Dieneț, acum eu sînt foarte convins că n-au nici un gust… Toate la timpul lor, domnule… Uită-te și la strugurii ăștia cu boabele cît perja de mari, costă o groază de bani, îs aduși nu știu de pe unde, îs injectați cu tot felul de hormoni sau cum dracu’ le mai spune, da’ tot ai noștrii îs mai buni, domnule, toamna, domnule…Eu să am o sută de milioane pe lună pensie, nu două milioane cît am acu’, eu n-aș cumpăra…Înțelegi…?”. Ne despărțim; îl las cu gîndurile, cu convingerile și revolta lui și parcă-i dau dreptate…Așa-i, toate la timpul lor, domnilor… (Eugen VERMAN)