Au apărut, în piață, cireșele amare. Pentru mine e un adevărat eveniment, pe care-l aștept în fiecare an cu nostalgia verilor trecute. Bătrînul care a adus ditamai coșul cu cireșe zice că-i din Plopana. El și feciorii lui au cules, au în spatele casei doi cireși bătrîni, unul a început să se usuce, deocamdată o creangă mare, cea dinspre vîrf, și de asta omul pare supărat. „Nu știu dacă mai vin și la anul… Seceta asta, dar și bătrînețea copacilor… Da’ poate o da Dumnezeu să mai trăiască doi, trei ani… Știi, așa-i și omul… Ca pomul… Uită-te la mine… Și eu îs bătrîn ca și cireșii mei…” Cireșele din coș sînt mici și negre și amare ca fierea. Eu știu că din astea iese o dulceață pe cinste. Auzi, dulceață de cireșe amare… Medicament… Bunica dinspre tată avea un cireș la poartă, un cireș înalt și aproape dezgolit, ca un bătrîn înalt și slab. Dar pe crengile ce-i mai rămăseseră se făceau cireșe exact ca ale bătrînului din Plopana. Și făcea bunica Ilinca dulceața aceea cu gust atît de profund, parcă te săturai numai privind-o, da’ ce zic eu că te săturai că pînă nu-mi dădea o linguriță, două n-o slăbeam din rugăminți. Cu timpul, după moartea bunicii și a lui Lili – Lili era fratele mai mic al lui tata, nu s-a însurat niciodată, era prostul mahalalei, ce femeie era să se uite la el? – cireșul a prins a muri și el. Iar într-o vară, văzîndu-l, mi-au dat lacrimile. Un „par” gros, înalt, gol – goluț, coaja de pe el era uscată, uscată, și, printre bucățile rare, se plimbau furnicile. Și, în anul următor, cineva l-a tăiat și așa s-a dus copacul acela altădată falnic. Acum, omul din Plopana mi-a amintit de cireșul din ograda bunicii. Și cu gîndul acela ascuns în tainițele sufletului, am plecat acasă cu patru kilograme de cireșe din Plopana, care se vor transforma în dulceață și, astfel, miracolul se va împlini: cireșele amare vor deveni dulci, dulci, ca un zîmbet de copil… (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns