REPORTER ÎN PIAȚĂ Cocoșul Zamfirei

Zamfira, femeia aceasta încă frumoasă – față rotundă, ochi mari, negri, cozi galbene ivite de sub basmaua colorată, zîmbet misterios în colțurile gurii – stă în scara interioară a Pieții, privind lumea neastîmpărată care mișună în jurul ei. Din traista pe care o poartă ca pe ceva scump, la piept, un cocoș pestriț, cu gîtul lung și capul înobilat de o creastă uriașă, își rotește ochii speriat și bănuitor. Oare o fi ghicit biata pasăre de ce a fost adusă la oraș? Acasă, acolo, în satul „dinspre Roșiori” – cum mi-a comunicat ea informația despre „domiciliu” – copiii au țipat și au plîns să nu-l ducă să-l vîndă. „E, mamă, singurul bărbat din casă” – i-a zis fata cea mare cu lacrimi în ochi, dar femeia nici n-a vrut să audă. „Avem nevoie de ceva bani – i-a răspuns, luăm pe el 400.000 de lei și, pe urmă, găinile se descurcă ele și fără cocoș. Ați uitat că a omorît două dintre ele, așa-i de rău?!” Așa le-a zis Zamfira fetelor. Că are trei fete, iar bărbatul i-a murit acu’ doi ani. Toate patru trăiesc din alocația luată de la Guvern și din munca pămîntului, vreo două hectare. Da’, anul ăsta, cu seceta asta nemaiîntîlnită, n-a ieșit mai nimic, Doamne, ce o să ne facem la iarnă? Da’ ce ne facem acum? Începe școala, fetele, toate trei, sînt eleve… Cu banii de pe cocoș va cumpăra caiete și pixuri și ce-o mai putea cumpăra, că banul și-a pierdut cu totul valoarea. Astea mi le-a spus mie cînd m-am oprit și am întrebat-o cu cît vinde cocoșul ăsta frumos. Mi-a spus astea privind în toate părțile, că aflase de la un om că aici, în Piața Centrală a orașului, nu-i permisă vînzarea păsărilor vii. Îi era teamă să n-o surprindă gardienii publici și să-i confiște „marfa”. Eu, într-un fel, am speriat-o și mai tare, cînd i-am spus că unde-i lege nu-i tocmeală. Și cînd îi ziceam astea, cocoșul, iritat numai el știe de ce sau, poate, amintindu-și de viața de crai de-acasă, a dat drumul unui cîntec pe glasul lui cocoșesc, poate cîntecul său de lebădă. (Eugen VERMAN)